Salariul, un scut prea subţire

cel al colegului de la oraş, care judecă soarta marilor rechini financiari din peisajul economiei naţionale. Diferenţa o făceau, până zilele trecute, o droaie de sporuri şi indemnizaţii de

cel al colegului de la oraş, care judecă soarta marilor rechini financiari din peisajul economiei naţionale. Diferenţa o făceau, până zilele trecute, o droaie de sporuri şi indemnizaţii de risc, pe care magistraţii le primeau lună de lună şi pe care guvernul tocmai le-a raşchetat. Ca să nu stârnească vociferări printre beneficiarii de inamovibilitate, măsura a fost dublată de promisiunea unor măriri salariale la grămadă.
La prima vedere, guvernul împuşcă doi iepuri deodată. Banii alocaţi magistraţilor vor fi împărţiţi pe principii haiduceşti, în sensul că se ia ceva de la privilegiaţi, dar se dă la cei mai puţin favorizaţi, prevenindu-se o eventuală revoltă în lumea robelor. Al doilea beneficiu ar trebui să fie unul cu incidenţă directă asupra actului de justiţie. Motivat corespunzător, magistratul va fi mai puţin sensibil la atenţiile pe care o anumită parte în proces ar putea să i le acorde în schimbul unei sentinţe favorabile. În realitate, acordarea celor câteva milioane în plus la salariu este apă de ploaie. La sume de ordinul milioanelor de euro, care sunt în discuţie la multe procese comerciale, şpăguirea unui judecător e floare la ureche. Nici în penal, libertatea unui mahăr nu are preţ. Rezistenţa unui magistrat în faţa tentaţiei materiale nu stă în creşterea salarială promisă de guvern, ci doar în integritatea sa morală.
Pe de altă parte, eficienţa metodelor de descoperire a unui judecător corupt tinde către zero. S-a lăsat descoperit segmentul de protecţie a justiţiarilor. Verificarea corectitudinii unei sentinţe se face de către instanţa ierarhic superioară. O hotărâre poate fi atacată în instanţele superioare. Tentaţia de a închide ochii în faţa unei "greşeli" făcute de un coleg de breaslă nu este normală, dar poate fi previzibilă.
Reorganizarea sistemică a instanţelor, pusă în practică în ultimii ani, a încurcat şi mai tare procesul de autocontrol al justiţiei. Judecătoriile au apărut precum ciupercile după ploaie, în localităţi pe care îţi vine greu să le localizezi rapid pe hartă.
Totuşi, volumul de muncă a rămas uriaş cu mult peste ceea ce se poate presupune că poate face un singur judecător. O judecătoare din Mureş a soluţionat anul trecut 4.500 de dosare, în timp ce norma de rulaj aprobată de Uniunea Europeană este de numai 270 pe an. Degeaba există mai multe filtre pentru fiecare sentinţă. Ele pot fi dublate sau triplate, atât timp cât nu se rezolvă problema supraaglomerării de la instanţe. În condiţiile date, un judecător se poate oricând prevala de volumul mare de muncă ce îi este alocat, pentru a-şi justifica o scăpare dintr-un anumit dosar. Colegii de la nivelul ierarhic superior îi vor găsi circumstanţe atenuante, atât pentru că ştiu cât de solicitantă este meseria lor, cât şi datorită spiritului de castă. Pe principiul "corb la corb nu-şi scoate ochii", cazurile de magistraţi sancţionaţi în România se numără pe degete.