SUETA LA O CAFEA

Amintiri din 1944 "Din magazia navei au inceput sa curga sute de morti" Veteranul de razboi, comandorul (r) Doru Ionescu, a salvat, cu oamenii lui, in aprilie 1944, nava "Alba Iulia" - Ca unul care

Amintiri din 1944
"Din magazia navei au inceput sa curga sute de morti"
Veteranul de razboi, comandorul (r) Doru Ionescu, a salvat, cu oamenii lui, in aprilie 1944, nava "Alba Iulia"
- Ca unul care ati trait, in prima linie, evenimentele din august 1944, ce credeti ca s-ar cuveni sa se rescrie - corect, de aceasta data - in cartile noastre de istorie?
- Pai, in primul rand, acest adevar nespus pana acum pana la capat: desi ne-a pazit Dumnezeu si n-am pierdut in razboi nici o nava din flota noastra militara, la intoarcerea armelor, ne-au fost luate toate. De altfel, chiar in ziua de 23 August, distrugatorul "Ferdinand", care era pe doc, a fost grav avariat, in timpul unui bombardament, iar torpilorul "Zmeu" a fost scufundat in port. Eram deja in armistitiu, asa ca flota noastra n-a putut raspunde cu foc. Eram tinte. Eram bombardati ca la poligon. Apoi, ne-au fost luate toate cele: 4 distrugatoare, 3 torpiloare, 3 canoniere, nava baza, 7 vedete torpiloare, puitorul de mine "Murgescu", o divizie de circa 3 pontoane de transport armate, 3 submarine, plus bricul "Mircea". Imi amintesc, chiar nava pe care eram eu comandant - inainte de a ma lua ei prizonier - avand la bord un ofiter rus, a remorcat bricul pana la Odessa.
- S-au mai intors, totusi cateva nave...
- Tot bricul "Mircea" a fost primul care ne-a fost dat inapoi, in 1947, cu mare pompa: la festivitate a venit si Regele, Vasinski a fost si el, Petru Groza si Gheorghiu-Dej. Am mai primit inapoi doua distrugatoare din cele vechi si niste nave mai mici. Monitorul "Murgescu", cea mai moderna nava romaneasca, pe atunci, nu s-a mai intors. Nici nava baza. Iar din cele trei submarine - desi prin Tratatul de Pace se stipula ca Romania nu mai are voie sa aiba nici unul - am primit doua, rusii avand, ei, destule. Unul, desi nou, a fost scos apoi din uz, asa ca am ramas doar cu "Delfinul".
- Mai sunt voci care spun ca razboiul ar fi mai... usor pentru militarii-marinari.
- Unii ne mai zic si astazi: voi, veteranilor de razboi naval, ati dormit la caldurica, ati mancat cu furculita si cutitul, painea era destul de proaspata pe masa. Uitand ca, atunci cand o bomba nimereste vaporul, toata lumea se duce la fund. Toti pier. La armata de uscat, a cazut un proiectil aici, a omorat 4-5 oameni, dar dincolo compania e teafara. La bord, nu scapa nimeni. Nu mai vorbim de stres, ca e peste tot la fel, fie aviatie, armata de uscat sau marina.
- Cum de ati fost luat prizonier dupa 23 August 1944?
- Toate echipajele care eram in acel moment pe Dunare, printre care eram si eu, au avut aceasta soarta. Pe mine acolo m-a prins. Venisem cu un transport cu niste materiale, de la Constanta la Sulina. Pe 19-20 august, incepusera bombardamentele. Au distrus Sulina, escadrila de vedete torpiloare a germanilor, un ponton de transport armat.
Pe mare nu ne puteam intoarce. Era blocata deja, de flota ruseasca. Pe 23 vine radistul si-mi spune: domnule comandant, s-a anuntat la radio ca se va da un comunicat important pentru tara. Pe la orele 22, se intoarce si ma informeaza ca a vorbit la radio Maiestatea Sa Regele si a anuntat ca Romania a iesit din razboiul impotriva Uniunii Sovietice, ca nu ne mai razboim cu rusii si incheiem armistitiul. La bord aveam si un grup de aviatori sovietici. I-am chemat si, prin traducator, le-am spus ca sunt salvati, liberi si nu vor merge in prizonierat. La care unul dintre ei sare: nu-i adevarat, nu s-a terminat. Nu puteam sa ma cert cu ei. I-am lasat la Tulcea, insotiti de un jandarm. Ni se daduse ordin sa nu tragem. Rusii au bombardat doua monitoare, de pe care, conform ordinului, nu s-a raspuns. Comandantul unui al treilea monitor s-a facut ca n-a inteles, a tras, asa ca atacatorii au plecat. Asta era, probabil, metoda pe care trebuia s-o folosim. Dar noi am fost cinstiti. Am crezut ca trebuie sa-ti pastrezi, si in razboi, onoarea. Pe 27 august, amiralul rus din zona ne-a transmis sa ne prezentam cu steagul alb la convocare la Ismail. A fost o noapte tragica. Unii au fugit. Am lasat si eu echipajul sa plece acasa spunandu-le ca eu raman si scufund nava. N-am mai apucat. Pe la ora doua ni s-a transmis: nici un act ostil, ca sa nu inrautatim situatia Romaniei. (...)
- Ce-a urmat?
- Am facut cateva transporturi pentru rusi: regimente de artilerie, din Basarabia in Dobrogea. Dupa vreo trei zile mi s-a terminat pacura. N-am gasit la Tulcea, la Galati totul ardea, am gasit la Braila, si noaptea ne-am putut intoarce la Ismail. In toiul noptii, vine la mine capitanul portului Ismail, pe care abia ce-l invitasem la masa si-l cinstisem cu mancare si bautura. Mi-a cerut sa predau toate armele - aparatul de radio si sa-mi iau toate lucrurile. Vazand ca ezit, mi-a facut el bagajul punand si scurta de blana. Ce sa fac cu ea, m-am mirat eu, doar e vara, nu, ca nu se stie... Ne-au urcat in niste masini si ne-au dus in Lagarul de triere de la Odessa. La intrare ne-a buzunarit, mi-a luat ceasul, pana si serurile antitetanice pentru tratament, ca fusesem ranit. Dupa vreo trei saptamani ne-au suit in trenuri de marfa si ne-au dus in nordul Rusiei, la vreo 80 km de orasul Gorki, intr-un lagar.
- De ce, totusi, v-a dus in prizonierat, cand, practic, devenisem aliati?
- Asta ne-am tot intrebat si noi. Pentru intoarcerea noastra in tara s-au facut multe demersuri de catre conducerea marinei romane, dar ei nici n-au vrut sa auda. Am fost considerati prizonieri de razboi pana pe 12 septembrie, cand s-a semnat in realitate armistitiul, la Moscova, de delegatia condusa de Patrascanu, si amanata atat, ca sa poata cara ei din tara noastra cat mai mult. Pentru a putea pleca de-acolo ni s-a propus inscrierea in brigada de voluntari. Cei care nu s-au inscris, au fost deportati. Cine a acceptat, a facut-o intai ca sa-si scape pielea, nimeni din convingerea de a lupta alaturi de comunisti. In anul urmator s-a format divizia a doua de voluntari "Horia, Closca si Crisan" de lupta impotriva nemtilor. Din aprilie pana in iulie am stat, pentru instructia in ruseste, intr-o tabara in Transnistria. Cand ne-au adus in tara, pe 19 aprilie, eram imbracati in uniforme rusesti.
- Ati ramas in legenda ca fiind salvatorul cargoului "Alba Iulia", dupa evacuarea Sevastopolului, in aprilie 1944!
- "Alba Iulia" era o nava comerciala mixta, de pasageri si marfa, de 6000 t, construita in 1920, iar la Sevastopol se ambarcasera pentru evacuare circa 5.000 de oameni. A fost un concurs de imprejurari atunci. Nu m-am gandit sa fac o fapta eroica. Nu te gandeai la pericol. Eram adjutantul comandantului de escadrile. Comandorul Mardescu, ofiter de stat major, experimentat, ma indragise, vazand ca nu atipesc in cart, ca vad bine, si m-a intrebat daca vreau sa-i fiu aghiotant. Cand ni s-a spus ca "Alba Iulia" are probleme, distrugatoarele "Ferdinand" si "Maria" au pus, cum s-ar zice, coada pe spinare si au iesit in larg, undeva intre Sevastopol si Sulina. Eu se intampla sa fiu atunci la un coleg, pe "Ferdinand". Cand am ajuns langa vaporul torpilat, am vazut o mare de morti. Nu mai era nici unul viu. Nava "Alba Iulia" era abandonata in deriva, canarisita la babord si aprovata cu carma blocata 30 grade la tribord, santina plina de pacura revarsata din pompele lasate in functiune si care inunda focarele a trei din cele patru caldari. O mare parte din tubulatura era sparta. Raportul prezentat comandantului de echipa trimisa in control la bord nu era deloc incurajator. Eu refuzam ideea ca nu se mai poate face nimic. Am spus comandantului ca suntem cativa care vor sa incerce si imposibilul. In cele din urma, o echipa de voluntari mecanici si puntisti, sub comanda mea, am urcat la bord pentru a reporni motoarele. Norocul nostru ca era ceata deasa si ne-am putut apropia fara sa fim torpilati. Am arborat tricolorul si am pornit la treaba. Nu ne-am linistit pana cand "Alba Iulia" remorcata a fost pusa pe doc, la Constanta. Cand credeam ca totul s-a terminat cu bine, din magazia plina cu apa au inceput sa curga sute de morti, de care nu stiam. Erau vreo 1.000 de rusi, din armata lui Vlasov, refugiati din calea sovieticilor.