SUETA LA O CAFEA - Am 15 nepoti in Romania

- marturiseste sotia ambasadorului Germaniei la Bucuresti, d-na Monique Gruber

Intr-o discutie fara protocol, Doamna Monique Gruber, sotia Excelentei Sale Domnul Wilfried Gruber, ambasadorul Republicii Federale Germania la Bucuresti, vorbeste despre viata de diplomat in Romania.
- Exista o anumita fascinatie pentru viata de ambasada in randul oamenilor obisnuiti. Cum este, in realitate, viata de diplomat?
- Nu chiar asa de grozava cum se crede. Exista o perceptie falsa asupra a ceea ce inseamna de fapt viata pe care o au diplomatii si familiile lor. Acest lucru nu este valabil numai in Romania, ci peste tot in lume. Viata diplomatica s-a schimbat mult in ultimii ani. Eu m-am nascut intr-o familie de diplomati si de aceea am constatat in timp aceste diferente. Inainte, erau mai multe posturi agreabile. Acum, sunt mai multe probleme cu poluarea, criminalitatea, cu terorismul. Dar viata in diplomatie este interesanta in primul rand pentru faptul ca intalnesti multi oameni.
- Care a fost prima dumneavoastra impresie despre Romania?
- Acelasi lucru m-au intrebat si prietenii cu care corespondez in permanenta, indiferent unde eu si sotul meu ne aflam. Inainte sa venim in Romania, am fost la Belgrad, unde situatia era grea, si mai apoi la Budapesta. Stiam putine lucruri despre tara dumneavoastra. In general, lucruri neplacute, legate de Ceausescu si regimul comunist. Prima mea vizita aici a durat 24 de ore. Am venit cu trenul din Budapesta, noaptea, pe la sfarsitul lui martie, cand era foarte frig si totul era gri. Dar, inainte de a sosi, in vara anului 2003, am avut, pe aeroport, o intalnire neasteptata cu Mircea Geoana, ministru de Externe la acea vreme: o persoana deschisa, care ne-a facut o buna impresie mie si sotului meu, de la prima vedere. Aceeasi impresie ne-au facut-o ulterior majoritatea romanilor. De cand m-am nascut, m-am mutat de 27 de ori dintr-o tara in alta si va marturisesc sincer ca un popor atat de cald si deschis n-am mai intalnit.
- Ati prins totusi radacini in vreuna din tarile in care ati trait?
- Intr-un fel, cam peste tot am prins radacini. Daca nu ne-am fi atasat de locurile unde am trait, probabil ca n-am fi supravietuit. Problema este ca la plecarea dintr-o tara se rup aceste radacini, apar altele si tot asa. Este greu. Eu spun ca la fiecare 3 ani eu si sotul meu ne nastem si murim. Deci, radacini cu adevarat nu avem nici in Franta, nici in Germania. Acest lucru este cel mai dificil, pentru ca vom ajunge sa ne pensionam intr-o tara care ne este straina. Este normal sa te simti strain intr-o tara straina, dar este si mai greu sa te simti strain in tara ta.
- Spuneti-ne cateva lucruri despre dumneavoastra.
- M-am nascut in Luxemburg. Am trait in alte tari europene si in SUA, pentru studii. M-am intors in Marea Britanie, tot pentru studii, unde l-am si intalnit pe sotul meu. Aveam 25 de ani. Avem doi copii: o fata de 30 de ani, jurnalista la radio Deutsche Welle, si un baiat de 29 de ani, arhitect la New York. Am lucrat in Bolivia, SUA, Rusia si in multe alte tari europene. Vorbesc opt limbi straine - franceza, engleza, germana, italiana, rusa, spaniola, sarba, maghiara si putina romana -, dar pe nici una n-o stapanesc bine.
- Va contrazic, vorbiti foarte bine romaneste. Este obligatorie invatarea limbii tarii in care va aflati la post?
- Nu, dar eu nu imi imaginez ca poti trai intr-o tara fara sa-i cunosti limba. Sunt multi diplomati care spun ca nu are rost sa inveti o limba straina pentru o sedere de trei ani, mai ales daca limba respectiva nu mai poate fi utilizata si in alta parte. Nu cred insa ca este nimic impresionant in faptul ca am invatat toate aceste limbi. O spun cu toata sinceritatea. Cand se invata in copilarie este mult mai simplu.
- Ce profesie aveti?
- Am facut toate profesiile, in afara de cea pentru care am studiat, cea de translator. Dupa ce m-am casatorit si am nascut primul copil, am facut traduceri. Cand am nascut al doilea copil, am plecat in Bolivia si am renuntat la profesia mea de baza. La fiecare trei ani trebuia sa ne mutam in alta tara si am avut de lucru pentru sotul meu. Am facut mereu, in schimb, munca de voluntariat, legata de copii si de educatie.
- In Romania, carei activitati v-ati dedicat?
- In primul rand, am multe obligatii cu sotul meu. Incepem ziua facand sport sau luand lectii de limba romana de doua ori pe saptamana, dimineata, de la 7.30, cand citim si presa romana. Apoi, trebuie sa organizez evenimentele care au loc la resedinta, ma ocup de toate delegatiile care vin, de la facut cumparaturi pana la alegerea meniului pentru dineuri. Nu am sofer, am o masina cu care imi rezolv singura toate problemele. Asa s-a intamplat in toate tarile in care am fost.
- Sotia ambasadorului se ocupa in mod traditional de aceste lucruri?
- In Germania, sistemul este diferit de celelalte tari. Nu se spune oficial ca este obligatia mea, dar de fapt este. Diplomatia nu inseamna sa stai toata ziua cu picioarele pe masa si sa nu ai nimic de facut. Dar cea mai importanta activitate a mea din Romania este legata de cei pe care eu si sotul meu incercam sa ii ajutam. Ne implicam social cat putem. Ne ocupam de un grup de batrani germani care o duc foarte greu si nu au posibilitatea sa mearga la un camin. Au 2-3 milioane de lei pe luna, bani cu care nu se poate nici trai, nici muri. Avem grija sa nu le lipseasca macar mancarea calda, pe care o prepara, voluntar, cateva doamne. Pentru ei, am infiintat un fel de bazar franco-german, unde facem tot felul de obiecte de artizanat, pe care le vindem la Sofitel. Cu acesti bani facem tot felul de proiecte pentru cei defavorizati. Mai am un proiect personal, foarte important pentru mine: m-am indragostit de un grup de 15 copii, care erau fara parinti sau aveau dificultati familiale. Acum au o viata ordonata. Traiesc intr-un apartament, cu educatori exceptionali. Cand nu e nevoie de mine la resedinta, merg la copiii "mei". Facem teme, ne jucam, cantam in corul pe care l-am alcatuit impreuna sau mergem la concerte. Am petrecut Craciunul cu ei la resedinta noastra, unde ne-au prezentat o piesa de teatru si unde am cantat impreuna la instrumente. Atunci ne-au spus, mie si sotului meu, ca ne-au adoptat ca bunici. Am fost foarte onorati. La vara plecam impreuna intr-o tabara, la Castelul Brukenthal din Sibiu.
- Si in timpul liber ce faceti?
- Ne place sa cantam la diferite instrumente, cand ne strangem cu prietenii nostri. Eu cant la flaut si violoncel, iar sotul meu canta la vioara. Alteori mergem la concerte, la opera si la teatru. Am vazut recent "O scrisoare pierduta". Imi place Caragiale, iar actorii romani mi se par exceptionali. Tamara Buciuceanu, pe care am vazut-o in "Asteptand la Arlechin", la Teatrul National, m-a impresionat cu adevarat.
- Ce regiuni ale Romaniei ati vizitat si unde v-a placut mai mult?
- Am vizitat aproape toate regiunile din Romania si este dificil sa spun unde mi-a placut cel mai mult, sau sa le recomand prietenilor un loc in care sa mearga daca au timp limitat. Romania este o tara variata, o tara deosebita, cu o cultura frumoasa, cu o natura bogata si cu oameni cultivati.
- Ce v-a lipsit?
- Ceea ce cred eu ca lipseste in Romania este preocuparea pentru mediul inconjurator. Aceasta este o problema mare si trebuie sa o rezolvati urgent, fiindca aveti un potential enorm in natura. Aveti regiuni pe care noi nu le avem. Turismul ar putea fi punctul forte al acestei tari. Nu exploatarea lui este principala problema, ci faptul ca turistii straini sunt foarte rasfatati si vor calitate. Aceasta calitate nu inseamna neaparat lux. Traditiile pe care le aveti dumneavoastra nu mai exista la noi, occidentalii, si trebuie sa le pastrati. Saptamana trecuta, am fost cu trenul in Maramures, la o nunta, unde am vazut exemple excelente de turism: o casa refacuta de un pictor de icoane, care a apartinut bunicilor sai. Cred ca primarii de la sate ar trebui sa se implice mai mult in proiectele de agroturism. Pe urma, educatia copiilor trebuie facuta in acest sens, al conservarii traditiilor. La Busteni, am vazut o vale frumoasa, unde lumea facea picnic si lasa acolo gunoiul. Asemenea lucruri s-au intamplat si in Germania si in Italia cu multi ani in urma, dar s-a schimbat mult situatia. In presa, de asemenea, si aici nu ma refer la ziarul Adevarul, ar trebui facute schimbari in bine. Nu pot sa afirm ca citesc tot ce scriu ziarele, dar e usor de inteles din prima pagina despre cat de serios este de fapt un ziar. Desigur, presa scrie despre lucrurile care ii intereseaza pe cititori, dar acesti cititori pot fi indrumati pe un drum bun prin intermediul presei.
- Totusi, ce va lipseste in Romania?
- Singurul lucru care imi lipseste uneori este ca nu am decat foarte putin timp pentru a ma ocupa mai mult de copiii despre care v-am povestit. Mi-as dori sa-i pot ajuta si mai mult. Vreau sa inchei spunandu-va ca eu am mare incredere in romani. Ce ma impresioneaza la acest popor este ca, desi are putine mijloace banesti, continua sa se cultive. Asta spune multe despre o tara. Am vazut multi tineri la teatru, dornici si deschisi sa afle, sa stie cat mai multe. Am prieteni romani in fata carora mi-e rusine de cultura mea, fiindca ei sunt incredibil de cultivati. Si stiu multe despre istoria lor, dar si despre cea europeana. Vorbesc multe limbi straine si le vorbesc foarte bine. Am intalnit romani care vorbesc franceza mai bine decat mine. Ce ma mai impresioneaza la romani este ca, desi au o viata grea, nu se plang. Am trimis scrisori prietenilor nostri sa vina aici. Romania este, din pacate, o tara prea putin cunoscuta. Nu-i va fi usor niciodata cu intrarea in Uniunea Europeana, dar trebuie sa aveti in minte cum s-au dezvoltat Portugalia, Spania sau Irlanda. Nu trebuie sa va pierdeti rabdarea. Va fi foarte greu la inceput, dar va fi mult mai bine, dupa. E important ca poporul roman sa nu creada ca Uniunea Europeana ii va rezolva toate problemele. Nu le va rezolva. Singuri vi le veti rezolva, pentru ca sunteti dinamici si ambitiosi. Si puteti face multe, daca formati o echipa.