SUETA LA O CAFEA - Adelin Petrisor: "Pe un reporter de razboi, frica il tine in viata"

- Asistam la un episod nefericit, fara precedent: rapirea a trei jurnalisti romani in Irak. Te-ai asteptat la asa ceva? - Da, ma asteptam, cum probabil se asteptau si autoritatile romane, fiindca

- Asistam la un episod nefericit, fara precedent: rapirea a trei jurnalisti romani in Irak. Te-ai asteptat la asa ceva?
- Da, ma asteptam, cum probabil se asteptau si autoritatile romane, fiindca este un risc pe care il implica politica externa a tarii noastre, pe care ne-am asumat-o. Cred, insa, ca este cea mai mare greseala sa-ti retragi trupele de teama rapirilor. Teroristii nu sunt niste oameni cu care sa negociezi. In cazul colegilor nostri nu stiu daca, din fericire sau din nefericire, avem de-a face cu niste amatori. Ca sa revin, ma asteptam ca gruparile radicale care actioneaza in Irak sa rapeasca si romani. Cred ca toata lumea se astepta.
- Revendicare politica sau financiara?
- Nu cred intr-o revendicare politica.
- Ai fost de cateva ori in Irak. Puteau evita Marie-Jeanne Ion, Sorin Miscoci si Ovidiu Ohanesian nenorocirea?
- Este nedelicat sa vorbim acum despre greselile pe care le-au facut colegii nostri. Insa, cred ca cel mai mult au gresit cei care i-au lasat acolo. Dar este mai bine sa discutam despre toate aceste greseli si despre greselile presei romanesti, in general, dupa ce toti trei se vor intoarce acasa. Atunci va trebui sa despicam firul in patru si sa vedem ce putem face ca asemenea lucruri sa nu se mai repete.
- Crezi ca altii, mai experimentati decat noi, ar fi actionat diferit acolo?
- Sa nu uitam ca au fost jurnalisti pentru care s-au luat masuri drastice de securitate si cu toate acestea nenorocirile nu i-au ocolit. Unii chiar au fost ucisi. Evident ca poti sa mori si in conditii de securitate sporita. In Irak nu exista securitate suta la suta, exista grade de securitate. Eu si colegul meu am stat, de exemplu, in zona rosie, alaturi de soldatii americani, in hotel Palestina. Tot ce pot sa spun este ca ei au facut foarte multe greseli, despre care nu putem comenta acum prea multe.
- Cat ai stat in Irak, ai constientizat serios pericolele la care erai supus? Ti-a fost frica sa nu fii rapit, ranit sau chiar ucis?
- Mi-a fost foarte frica. In momentul in care cade o bomba la cateva sute de metri de hotelul de 20 de etaje in care esti cazat, iar acesta se apleaca precum o nuia, normal ca ti-e frica. Ziaristii cu experienta in zona de razboi spun ca frica, de fapt, este cea care te tine in viata. Pacatul cel mai mare este ca subiectul te fura. Cand ai treaba, cand te documentezi, cand intrebi in stanga si in dreapta, cand filmezi si te grabesti sa transmiti imagini acasa, te iei cu munca si uiti de frica. Cred ca acesta este de fapt cel mai mare pericol in care se poate afla un jurnalist intr-o zona de conflict.
- Totusi, exista niste reguli de autoaparare, presupun. Cum te poti proteja, atata cat depinde de tine?
- Protectie nu inseamna doar sa porti o vesta antiglont. Protectie inseamna o analiza foarte atenta a ceea ce presupune o deplasare acolo. Trebuie sa incerci sa vorbesti cu foarte multi ziaristi cu experienta din Vest, de la posturile importante de televiziune, care au logistica si consilieri pe probleme de securitate. Eu faceam asta de fiecare data cand plecam. Vorbeam in special cu cei de la BBC. Deci, securitatea inseamna sa incerci sa ai o imagine cat mai buna despre ceea ce se intampla cu adevarat acolo.
- Cum accepta familiile voastre riscurile la care va supuneti?
- Nici nu vreau sa ma gandesc ce e in sufletul lor. Mama mea plange tot timpul. Mariei, prietena mea, cu siguranta ca ii este si ei foarte greu. Imi aduc aminte ca eram in Irak cand inca nu se terminase razboiul, cu cateva zile inainte de caderea lui Saddam Hussein. In momentul in care am trecut in Iordania, dupa ce am parcurs un drum de vreo 12 ore, am sunat-o pe mama si mi-a spus ca n-a dormit toata noaptea de frica sa nu moara in somn fara sa stie daca am scapat teafar de acolo. M-a impresionat enorm.
- Ii cunosti personal pe cei trei ziaristi?
- Cu Marie Jeanne am copilarit in acelasi oras, Buzau. O cunosc mai bine pe sora ei, cu care am fost bun amic, intr-o perioada cand aveam un grup comun de prieteni.
- Marie Jeanne este o persoana puternica? Cum crezi ca face fata situatiei?
- E o femeie puternica. Stiu ca si-a dorit dintotdeauna sa mearga in Irak. Nu stiu daca aceasta este prima ei deplasare. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce simt parintii, rudele si prietenii ei.
- Care este miza unui jurnalist atunci cand risca o deplasare intr-o asemenea zona de conflict? Ce poate aduce el nou fata de o agentie care are permanent un corespondent in astfel de zone?
- Agentiile de presa trateaza intotdeauna la nivel macro subiectele si iti ofera o imagine de ansamblu asupra evenimentelor. Poti sa-ti dai seama ca este stare de razboi si haos in anumite zone, insa noi facem reportaje de televiziune pe anumite subiecte. Cobori de la macro la micro. Practic, prezinti vietile unor oameni care n-au ce manca, oameni care sunt ingroziti de teroristi. Chiar si de simplul gest de a da mana cu un soldat american, de teama ca a doua zi sa nu fie omorat de un fundamentalist, pe motiv ca ar fi colaborationist. Vezi viata altfel dupa ce mergi intr-un asemenea loc. Eu am avut ultima deplasare in Irak in februarie, cand au fost alegerile generale. Am fost in Fallujah, un oras demolat pana la temelii. Am fost in atatea razboaie, dar n-am vazut in viata mea un oras care sa arate in halul acela. Era pur si simplu pus la pamant. In noiembrie, anul trecut, acolo s-au dus lupte groaznice. Oamenii se intorceau la ruinele care mai ramasesera din casele lor. Acolo am vazut pentru prima oara oameni care incearca sa traiasca fara canalizare, fara apa curenta. Toate lucrurile acestea nu se pot "citi" din relatarea unei agentii.
- Care sunt sursele de informare acolo? Cum stii in cine poti avea incredere?
- Cele mai bune surse sunt cele oficiale, fie ca sunt civile, fie militare, irakiene, romanesti sau americane, nu conteaza. Sunt sigure fiindca, teoretic, nu poti pati nimic daca te iei dupa ele. Cu localnicii e foarte greu sa lucrezi, fiindca e dificil sa le verifici trecutul. De obicei, sunt alesi cei despre care se stie ca au mai lucrat cu jurnalisti straini. Eu, de exemplu, stiu cativa inca de pe vremea lui Saddam Hussein, dar nu poti garanta pentru nimeni. Te pot vinde la primul colt de strada sau te pot preda unei grupari teroriste.
- A fost nevoie sa faci compromisuri cu autoritatile, pentru a-ti putea duce la indeplinire misiunea?
- Nu stiu daca i-as spune chiar compromis, dar in februarie, am ajuns, printr-un localnic, la un nepot al lui Saddam Hussein, un om foarte puternic, seful presei din acea perioada. Era varul si prietenul foarte bun al lui Udai Hussein. Cu ajutorul acestuia am reusit sa obtinem viza dupa ce le-am povestit ce dificila este procedura. Atunci eu si operatorul meu am fost singurii care am avut viza. Au existat tot felul de speculatii in legatura cu felul in care am ajuns noi acolo.
- Cat costa o asemenea deplasare?
- Legat de deplasarile in zonele de razboi, bugetele sunt mari. Eu cred ca in momentul acesta in Romania sunt trei statii de televiziune care isi permit sa tina oameni in astfel de zone de conflict. Chiar si acestea, daca se raporteaza la cei din Vest, sunt destul de departe de ceea ce trebuie sa fie. La televiziunile straine cu traditie exista echipe de 30 - 40 de oameni care asigura logistica pentru cei aflati in zona de razboi. Acolo sunt echipe de 5 - 6 jurnalisti si producatori. Noi suntem doi: eu si operatorul. Deci, la noi nu exista logistica pentru asa ceva. Dar nu este vorba numai de bani. Trebuie sa stii pe cine si unde sa suni, unde sa apelezi daca, Doamne fereste, se intampla ceva si trebuie sa fii evacuat de acolo.
- Daca te-ar fi consultat in legatura cu plecarea in Irak, ce le-ai fi spus celor trei?
- Nu sunt in masura sa dau sfaturi. Noi avem de invatat de la occidentali foarte mult. Suntem inca in perioada romantica a jurnalismului de razboi. Le-as fi spus sa aiba grija si le-as fi dat contactele pe care le am in Bagdad si la agentiile de presa prezente acolo. Dar nu le-as fi spus sa nu plece. Multa lume critica in acest moment jurnalistii care sunt adapostiti de unitatile militare americane. Intr-adevar, chiar daca ai imagini spectaculoase de razboi, esti foarte limitat in a obtine mai multe informatii. Dar trebuie sa faci un compromis. Altfel spus, trebuie sa alegi intre a avea un jurnalist de unica folosinta, care iti iese pe strazi si moare, sau a sacrifica un pic din acuratetea stirii, dar a-ti pune omul la adapost. Eu cred, desigur, in cea de-a doua varianta, cu conditia de a le spune si telespectatorilor de la bun inceput cum stau lucrurile. Noi, de fiecare data cand am plecat, ne-am gandit ca trebuie sa ne mai si intoarcem. Am avut si noroc, este adevarat.
- Cum comentezi atitudinea autoritatilor romane?
- Tacerea lor este normala. Eu am impresia in acest moment ca indivizii care i-au rapit pe colegii nostri au o oarecare polemica cu presa din Romania, fiindca toata presa i-a facut amatori si era usor sa-ti dai seama ca sunt niste amatori. Ceea ce vreau sa spun este ca speculatiile, in cazul acesta, pot sa faca la fel de mare rau precum un glont.
- Ce trebuie sa stie de acum incolo ziaristii romani care nu au experienta in jurnalismul de razboi?
- Experienta nici eu nu am avut. Toti capatam experienta la un moment dat. Dar cred ca trebuie sa fim mai atenti, sa ne calculam riscurile. Cel care trimite o echipa intr-o zona de conflict isi asuma o mare responsabilitate si trebuie sa fie constient de asta. Nu imi doresc deloc sa fiu in pielea sefilor acelor ziaristi in acest moment, cum nu imi doresc sa fiu nici in pielea sefilor mei atunci cand aproba o deplasare de acest fel. Au responsabilitati foarte mari, fiindca oamenii pe care ii trimit trebuie nu doar sa-si faca meseria, ci sa se si intoarca.
- O sa mai pleci in Irak?
- Da. Si maine as pleca.