„Rubik e mai mult decât literatură”

Scriitoarea a coordonat una dintre cele mai experimentale cărţi din literatura română. Romanul „Rubik”, apărut de curînd la Editura Polirom, a fost scris de Simona Popescu împreună cu alţi 22 de tineri autori români şi şase scriitori din străinătate.

Cezar Paul-Bădescu: Ai declarat că scrierea volumului „Rubik” a fost, pentru tine, o experienţă de viaţă mai importantă decît literatura. Ce înseamnă asta?

Simona Popescu: O carte poţi să mai scrii, de o aventură pe „Arca lui Rubik” nu poţi avea parte oricînd. Adică nu se întîmplă chiar aşa des să te trezeşti înconjurat de peste 20 de oameni cu care să te înţelegi, cu care să ai afinităţi, cu care să vrei să porneşti ceva, un roman, o rubikodelie, şi cu care să poţi lega prietenie.

 E ceva să vezi cum se leagă oamenii între ei, cum devin unii scriitori (poate şi din cauza ta), cum se schimbă, cum se maturizează. Am numit această experienţă care ne-a marcat pe fiecare în alt fel, dar pe aceeaşi direcţie, „efectul de rubik”. Se simte în viaţa noastră şi se vede în cartea noastră colectivă. Sper să ţină şi dincolo de carte, mai departe.

Nonconformism profund, nu de paradă

Povesteşte-mi, te rog, mai mult despre această experienţă de viaţă pe care aţi trăit-o împreună.

Eu m-am apropiat de ei pentru că am văzut că erau inteligenţi, că erau cu literatura la zi, că au curajul să-şi susţină opiniile, că nu sînt aroganţi. Aveau, fiecare, un fel de bun simţ care mergea bine cu nonconformismul lor profund, asumat, nu de paradă. Şi-ar mai fi ceva.

 Nu erau ahtiaţi să se afirme, să publice, să fie cunoscuţi. Asta mi-a plăcut foarte tare la ei. Şi ar trebui să adaug şi faptul că au dat dovadă de mare entuziasm, egal cu al meu, şi de generozitate pentru colegii lor. Pe parcurs, pe unii s-a întîmplat să-i am şi studenţi, de pildă la un curs despre avangardă.

Nu mă interesa să rămînă doar cu informaţia specifică, ci să prindă ceva din spiritul nealinierii. Pe alţii i-am avut la un curs de creative writing. M-am simţit întotdeauna bine unde erau ei (mie, în general, nu-mi place s-o fac pe profesoara şi, apoi, sînt foarte dependentă de cei pe care-i am în faţă).

Pe Dominika, poloneza, şi pe Peter germanul (că avem şi străini, „guests”, în „Rubik” - mai sînt doi americani şi un francez) tot de pe la nişte cursuri i-am pescuit. Dar nu toţi „rubicii” au făcut Litere. Şi e bine să nu-i uit pe prietenii noştri de la Arte (secţia video) cu care am colaborat pentru DVD.

Întîlnirile noastre de miercuri seara, de la sala 314, n-aveau nimic din ritualurile şi cruzimile cenacliste. Eram un cerc de prieteni şi aveam ceva de făcut împreună. De la un punct încolo nici n-am mai vrut să primim oameni din afară, ca la un cenaclu, aveam impresia că ne fac să pierdem timpul. Ne-am tot văzut timp de 4 ani, deşi romanul propriu-zis l-am terminat în doi ani. Atunci ne-a venit ideea unei variante multimedia. A fost mai mult un pretext ca să continuăm să ne vedem.

Mulţi se întrebau ce-o să se întîmple cînd o să publicăm cartea, pentru că atunci totul se va fi sfîrşit, nu? Eu zic că nu!

„Ascultăm aceleaşi muzici, ne plac aceleaşi filme”

De obicei, în viaţa literară – şi nu numai – există un etern război între generaţii. Cum ai reuşit să depăşeşti barierele de generaţie şi să intri într-un proiect alături de scriitori dintr-o altă generaţie?

Ei nu erau scriitori cînd i-am cunoscut. La întîlnirile noastre, înainte să ne apucăm de carte, nu se citeau doar texte. Odată le-am propus ca temă de discuţie chiar ideea de generaţie. Mă gîndeam că le-ar prinde bine să clarifice asta pentru ei. Nu s-a legat nimic, au mărturisit că nu simt nevoia apartenenţei, dimpotrivă!

Nu voiau nici să se delimiteze de cineva, nici să se confrunte cu cineva, nici să se lege de cineva după criterii exterioare. Mi-a plăcut asta. Eu însămi nu mă consider ca ţinînd de o generaţie. Sîntem – şi eu, şi ei – nişte oameni liberi de generaţie. Cît priveşte diferenţa de vîrstă... Eu cred că nu s-a simţit nici dintr-o parte, nici din alta. Avem multe lucruri în comun. Ascultăm aceleaşi muzici, ne plac aceleaşi filme, avem gusturi asemănătoare şi în materie de cărţi. E bine că nu au deprins reflexul pavlovian al „querellei” generaţioniste, perdantă şi, în ziua de azi, chiar inutilă.

Ai spus că volumul ar trebui să aibă şi nişte rubikcititori. Cum ar trebui să-l citim, pentru a fi nişte rubikcititori?

Rubikcititorul e bine să aibă chef să învîrtă cubul, să amestece iţele, cum am avut noi. Dacă aşteaptă o poveste liniară, ca la televizor, e bine să nu se încurce. Dacă e jucător de şah, de sudoku, de lego, de puzzle, e mai aproape. Şi dacă-i plac caleidoscoapele şi Escher, filme ca „Pi” al lui Darren Aronofsky sau „Being John Malkovich”...

Dacă îi plac Mircea Horia Simionescu, Pavic sau „Şotronul” lui Cortazar. Sau instalaţiile lui Tinguely. Dacă-i plac surprizele, coincidenţele, tot ce ţine de serendipity. Dacă îi plac Deleuze şi rizomii, Sigur Ros şi Michel Gondry, David Lynch, jocurile numite de suprarealişti „cadavres exquis”.

Chei de lectură se găsesc în „Rubikipedia” pe care am făcut-o la sfîrşit şi în care dau şi un exemplu de rubikcititor. Nu trebuie citit aşa cum îl citeşti, să zicem, pe Rebreanu. Dimpotrivă! Rubikcititorul e unul care va înţelege ce am vrut să spun cu propoziţia „Rubik e mai mult decît literatură”.

„Cultural, eu nu trăiesc în România”

Am înţeles că, atunci cînd aţi pornit la drum cu acest proiect, aveaţi şi anumite nemulţumiri faţă de tendinţele din literatura română. Ce vă nemulţumea?

Unora nu le-a plăcut nonconformismul clonat şi la noi al literaturii americane a anilor ’60. Nimic ce ţine de o reţetă fixă, de piaţă (fie ea internă sau externă). Într-un capitol, cineva chiar încerca, subtil, să ironizeze proaspetele clişee, folosindu-se de ele. Dar nemulţumirea lor nu era nici vehementă, nici publică.

Voiau ei să facă altceva, pur şi simplu – şi fie ce-o fi! Ni s-a părut că experimentul era ceva care nu-şi găsise locul, cum nu-şi găseşte locul, în general, în literatura română. Ni s-a părut că ni se potriveşte, chiar dacă experimentul nu e întotdeauna ceva popular.

Tu însăţi eşti „părintele” uneia din tendinţele literare din ultimii ani – literatura rememorativă, „literatura copilăriei”. Cum îţi mai sună, astăzi, acest filon narativ?

Văd că e o tendinţă fără sfîrşit „literatura copilăriei” (deşi e o formulă procustiană pentru literatura mea – eu nu fac, sper, doar atît). Apar mereu alţi copii în literatură... Cît timp copilăria e o experienţă diferită, cît timp apar scriitori capabili de o nouă expresie a unei vechi teme, poate merge la nesfîrşit...

Dar faţă de viaţa culturală de la noi – ai vreo nemulţumire? Ce i-ai reproşa?

Sînt lucruri care se văd cu ochiul liber, dar despre care nimeni nu spune nimic. Toţi sînt confiscaţi – de zonele pe care le frecventează, de revistele la care scriu, de amici, de anturaje, de bani, de sponsori. Totul e aşa de previzibil şi de trist!... Bine că s-a deschis lumea! Cultural, eu nu trăiesc în România.

Care crezi că sînt şansele literaturii noastre? Cu ce consideri că s-ar putea remarca în contextul literaturilor lumii?

Am impresia că „literatura noastră” ţine mai mult de binevoitori, nu doar de literatură. Mai depinde de nişte strategii de marketing pe care le administrează şi în acest domeniu unii, alţii. Eu îmi văd de literatura mea.

Genericul „filmului”

Autorii romanului „Rubik”: Bogdan Boureanu, Dragoş Carciga, Ana Chiriţoiu, Raluca Ciochină, Dan Dăncescu, Brânduşa Dragomir, Gruia Dragomir, Cristina Foarfă, Mădălina Georgescu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Leca, Sonia Lodi, Igor Mocanu, Radu Nedelcuţ, Dominika Ogrodnik, Eva Pervolovici, Ovidiu Pop, Alina Purcaru, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache, Simona Popescu.

„Guests”: Ehren Schimmel, Alexis, Florin Vasile, Mihai Armanul, J.B., Luca Dinulescu, Peter Rösh

Din culisele romanului

Între autorii romanului s-a înfiripat, pe parcursul a patru ani, o prietenie cu totul specială. „Păstrez şi acum mail-uri de la ei care mă emoţionează şi chiar SMS-uri pe care nu mă îndur să le şterg, deşi am inbox-ul plin – ne-a mărturisit Simona Popescu. Chiar ieri am primit unul de la Cris, una dintre autoare.

Era la o bere, poate cu alţi rubici. Era deja noapte cînd am primit următoarele SMS-uri: «De ce n-am scris noi pe rubik poem? E poem! Cel mai poem dintre romane!» Şi apoi: «Ce e poezia? Ne certăm la bere». Ceva din «atmosfera rubik» se vede pe DVD, unde sînt cîteva minute din întîlnirile noastre care-au tot fost în decurs de patru ani.”

Un rol important în economia romanului l-a avut doamna Lili, liftiera din clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti. Iată ce ne povesteşte Simona Popescu despre aceasta: „Doamna Lili a fost un bun pretext ca să pornim romanul. Ea, goblenurile ei cu multe modele şi fire, liftul ăla în care o găseşti zi de zi cosînd şi care e un loc de trecere şi de întîlnire între necunoscuţi...

Pe adevărata Lili aveam să o cunoaştem mai tîrziu, cînd am intrat în vorbă cu ea – i-am luat chiar un interviu filmat care e pe DVD-ul din carte. Am aflat atunci că şi ea ştia de noi, ştia că scriem un roman în care e vorba şi de o liftieră care coase goblenuri.

Personajul liftieră pe care îl porniserăm nu avea însă legătură cu ea. Cei care au scris despre liftieră au imaginat tot felul de lucruri. În roman am multiplicat personajul, l-am ambiguizat, a rămas şi ceva din liftiera de la TNB acolo, dar adevărata doamnă Lili este doar pe DVD. Poate o să facem pentru ea o lansare de carte la Lăptăria Enache, de fapt o petrecere.”

Scriitorii sînt confiscaţi – de zonele pe care le frecventează, de revistele la care scriu, de amici, de anturaje, de bani, de sponsori. Totul e aşa de previzibil şi de trist!... Bine că s-a deschis lumea! Cultural, eu nu trăiesc în România.

Simona Popescu
scriitoare