Romanostrainii

Cand in Romania auzi ca un SRL de familie, cu capitalul social la limita legii, cu sediul intr-o garsoniera si cu datorii cat cuprinde, deruleaza afaceri de milioane de dolari, nu te mai miri. Stilul

Cand in Romania auzi ca un SRL de familie, cu capitalul social la limita legii, cu sediul intr-o garsoniera si cu datorii cat cuprinde, deruleaza afaceri de milioane de dolari, nu te mai miri. Stilul autohton este inconfundabil, suficient este sa cauti atent persoanele din umbra ca dai precis peste vreun afin de gradul doi-trei al actionarilor, de regula un afacerist cu spate politic sau relatii grele prin procuratura, politie sau fisc. Astfel de exemple de furaciuni specifice acumularii primitive de capital au rezervat multa vreme tarii un loc fruntas in clasamentele internationale ale coruptiei. Privite dintr-un anume unghi, mai ingaduitor, ele ar putea fi catalogate drept simple accidente de parcurs, boli ale copilariei capitalismului intr-o economie in tranzitie. Intre multe altele, acesta este unul dintre motivele pentru care Romania are nevoie de investitori straini ca de aer, sa vina ei cu know-how, sa aduca, odata cu banii, cultura afacerilor, modul capitalist de dezvoltare. Deunazi, Guvernul Romaniei, reunit in sedinta, a analizat o "Informare privind identificarea unor solutii de reducere a preturilor cimentului destinat consumului intern". Documentul cu pricina dezvaluie cum Lafarge (Franta), Holcim Grup Suport (Elvetia) si Heidelberger Cement (Germania), au acaparat si impartit piata romaneasca in trei portii egale si cum inteleg acesti lideri mondiali de profil sa lucreze in Romania. Informarea, redactata pe un ton moale-mediu, sa nu se supere numele grele de mai sus, este semnata de ministrii Economiei si Comertului, Finantelor, Transporturilor, Constructiilor si Turismului. Se constata ca francezii, elvetienii si nemtii, asa, ca din intamplare, folosesc de ani de zile fix 62 la suta din capacitatea de productie, scumpesc simultan si in aceeasi proportie viguroasa tona de ciment pentru piata interna si o ieftinesc pe cea destinata exportului. Este nevoie de cifre. In 1996, inainte de privatizare, pretul mediu al cimentului era, la poarta furnizorilor, de 29 de dolari pentru export, iar cel pentru intern de 37 de dolari tona. In iunie 2003, aceeasi tona de ciment (de aceeasi calitate) destinata exportului costa 24 de dolari, in schimb consumatorii romani o puteau cumpara de peste 3 ori mai scump, cu 80 de dolari tona. In vreme ce pretul cimentului incasat din export nu acopera pretul de cost, industria constructiilor din Romania "beneficiaza" de cel mai inalt tarif din aceasta zona a Europei. Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma... In termeni economici, o astfel de practica s-ar numi dumping (la export), respectiv cresteri nejustificate de pret la intern. Noi o sa-i spunem jaf pe fata. Tratamentul colonial aplicat statului roman prin intelegerile tip "cartel" helveto-franco-german este de-a dreptul finut, fata de alte cateva precedente. Sa ne aducem aminte de teparii strategici americani de la Combinatul Siderurgic Resita, cei care au devalizat casieria societatii pentru satisfacerea nevoilor personale, fara sa indeplineasca nici o clauza din contractul de privatizare, dar, care, cu un tupeu fantastic, amenintau statul roman cu procese la Curtea de Arbitraj International de la Washington pentru expropriere. Sau de faptul ca, pana n-au intrat in gura presei, actualii patroni ai Sidex au refuzat cu incapatanare sa plateasca asigurarile sociale si contributiile la fondul ajutorului de somaj. Pana sa puna mana total si irevocabil pe monopolul telefoniei fixe din Romania, grecii de la OTE strigau ca din gura de sarpe ca renunta la investitie. La fel au procedat si francezii de la Renault inainte sa intre 100 la suta in posesia pachetului de actiuni de la Dacia. "Dorim sa incurajam investitiile straine, dar prin privatizari care sa conduca la cresterea eficientei si reducerea preturilor. Altfel, aceste lucruri nu au sens" - a precizat ieri Adrian Nastase. Are perfecta dreptate. Ce se intampla insa cu investitorii cu nume mari si mici, de, odata ajunsi in Romania, tind sa-i ignore legile si regulile in vreme ce prin alte parti asa ceva este de taxat fara mila? Un raspuns cu talc l-a dat, prin 1999, unul dintre fostii directori norvegieni de la Kvaerner - IMGB. Intrebat de ce intreprinderea proaspat privatizata nu plateste energia electrica, acesta a replicat scurt: "Cand o sa plateasca toata lumea, o sa platim si noi!" Si investitorii straini se romanizeaza. Au descoperit ca in Romania, daca esti corect, pierzi. Or, ei au venit aici sa castige.