Ripensia Politehnica AEK Timişoara

Toată această poveste a bătăliei pentru istoria şi palmaresul Politehnicii Timişoara are o semnificaţie dincolo de sfera fotbalului. De fapt, este vorba despre o parte din identitatea unui

Toată această poveste a bătăliei pentru istoria şi palmaresul Politehnicii Timişoara are o semnificaţie dincolo de sfera fotbalului. De fapt, este vorba despre o parte din identitatea unui oraş şi a unei regiuni.

În 2002, Politehnica (înfiinţată în 1921 şi avându-l în frunte, printre alţii, pe marele matematician Traian Lalescu) ajunsese în Divizia C, sub conducerea dezastruoasă a patronului italian Claudio Zambon. Tot atunci, AEK Bucureşti - fosta Fulgerul Bragadiru - reuşea să intre în Divizia A şi proprietarul ei, fostul jucător Toni Doboş, a hotărât să o mute la Timişoara. Echipa a fost botezată "Poli-AEK" şi a adoptat culorile alb-violet. Mai mult, după preluarea de către omul de afaceri Marian Iancu (Balkan Petroleum), echipa redenumită Politehnica visează la cupele europene.

Între timp, Zambon şi-a luat clubul său prăpădit - adevărata Politehnica! - şi l-a tot plimbat pe terenuri ca vai de ele, ba printre viile de la Drăgăşani, ba pe la margini de Bucureşti, în anonimatul ligii a treia. Averea lui stă însă în palmares şi în istorie - pe care conducătorii clubului de prima ligă şi timişorenii şi le-ar dori. Însă tribunalul de la Lausanne, instanţa sportivă supremă pe plan mondial, îl recunoaşte pe Zambon drept patronul adevăratei Politehnica. Suporterii vor ca la meciul de astăzi de pe teren propriu să-şi ceară istoria înapoi. Semn că înţeleg clubul de fotbal ca pe unul dintre elementele identităţii lor. Spiritul comunitar se afirmă, iată, într-un fotbal dominat de interesele şi orgoliile oamenilor de afaceri, cel mai adesea peste capul comunităţilor. (Dacă aţi observat, în oraşele cu identitate vag definită, ridicate de "imigranţii industriali" ai anilor "70-"80, suporterii poartă mai mult tricourile echipelor din Bucureşti decât pe cele ale echipei locale). Dar comunitatea timişoreană trebuie să accepte că are şi o mare problemă, în primul rând faţă de ea însăşi. Mult hulitul Zambon şi-a făcut mendrele chiar acolo, în capitala Banatului, fără ca autorităţile locale şi cetăţenii să intervină. Pierderea brandului este, într-un fel, o notă de plată dură, dar cinstită, pentru inacţiunea de atunci.

Aceasta nu înseamnă că Timişoara şi Banatul nu merită un brand fotbalistic pe măsura orgoliului şi istoriei lor. Unii vorbesc azi chiar de reînvierea legendarei Ripensia. Şi este acum alegerea timişorenilor dacă vor merge pe acest drum, dacă vor răscumpăra clubul lui Zambon sau dacă vor adăuga mai mult conţinut cadoului primit - ironia sorţii! - tocmai de la periferia Bucureştiului, oraşul mult detestaţilor "Mitici".