Revoluţia de la Mizil

Emil Proşcan, primarul oraşului prahovean, vorbeşte de parcă dictatura n-ar mai fi căzut fără mizileni. Şi asta deşi, „când era miting la Bucureşti, eu tăiam porcul“. La fabrica de saltele „Relaxa“, aflată la periferia Mizilului, muncitorii au trăit sub teroarea ameninţărilor că vin teroriştii să-i masacreze. Dar n-au venit.

Nu avem câtuşi de puţin intenţia să glumim atunci când vom afirma că una dintre marile noastre dorinţe a fost să scriem despre Revoluţia de la Mizil. Aşa cum Geo Bogza şi-a dorit atât de mult să vadă cum trăiesc, la ce visează, cum iubesc şi cum mor oamenii din Mizil, şi noi ne-am dorit să aflăm cum au luptat mizilenii în decembrie 1989.

Citiţi şi:

Revoluţia de la Ploieşti: a murit un om de frică

A fost greu. La Mizil nu există o asociaţie, şi pe oricine întrebam zicea că nu ştie nimic şi ne îndruma către primarul oraşului. Despre acesta se spune că şi-ar fi întocmit şi dosar pentru obţinerea unui certificat de revoluţionar. Traseistul politic Emil Proşcan, acum în PSD şi edil al Mizilului, patronează oraşul de peste 12 ani şi nu vrea în ruptul capului să accepte că urbea sa ar fi uşor bagatelizată în literatură. „Mizilul ironizat? Nici vorbă. Unde? Cine? Geo Bogza? Poate Caragiale un pic, dar Geo - nu.

El şi-a dorit dintotdeauna să viziteze Mizilul şi a fost impresionat că şi-a atins visul. La Mizil sunt oameni normali, nu putem să spunem că s-a răsturnat şi aici vreo căruţă cu ceva". Normali sau nu, cetăţenilor din Mizil nici nu le-a trecut prin cap să se ridice împotriva lui Ceauşescu. La 21 decembrie 1989, când la Bucureşti se dădeau lupte grele cu forţele de represiune, mizilenii se luptau cu porcii prin bătături. „Pe 21, când a fost mitingul la Bucureşti, eram la tatăl meu, tăiam porcul.

Dădusem drumul la televizor. Şi când s-a întrerupt emisiunea, am început să strig: «Gata, a picat Ceauşescu!» A doua zi eram la serviciu, la farmacie, căci, da, eram farmacist, şi aveam un difuzor acolo. La un moment dat s-a întrerupt muzica şi s-a anunţat fuga lui Ceauşescu. Am ieşit ţipând de bucurie. Apoi, unii s-au dus la primărie, erau tot felul de neaveniţi. Eu nu m-am dus, dar m-au chemat oamenii a doua zi. Eram cunoscut, că lucram la farmacie", se laudă actualul primar al Mizilului, amestecând teribil firul evenimentelor din 21-22 decembrie.

„Se primeau telefoane, se auzeau avioane"

Domnul Proşcan e înalt, e mândru, se încruntă şi are glasul puternic. Nu ţine neapărat să o numească revoluţie, dar insistă să afirme că la Mizil a fost mult curaj, au fost multe lupte şi a fost pericol în fiecare secundă. „Eu am crezut în regia cu teroriştii. Se primeau telefoane, se auzeau avioane. Era groaznic, nu v-aş dori să trăiţi aşa ceva. Într-o zi, când am auzit că vor veni teroriştii la Mizil, am mers la o unitate militară şi am cerut o armă. Mi-au dat un AKM cu două încărcătoare. Dacă l-am văzut aşa amabil pe comandantul de acolo, am luat şi nişte muniţie cu un camion. Am dus-o la gărzile patriotice de la fabrica Relaxa. Am organizat intrările în oraş, filtre la maşini, am reorganizat fabrica de pâine. Eu n-am dormit deloc, mi-am mâncat sănătatea în nopţile alea. S-a primit într-o noapte telefon că s-au paraşutat nişte terorişti pe un câmp, aici.

Am fost şi am cercetat. Groaznic a fost... să-ţi închipui că acolo e ceva", declară, realmente îngrozit, Emil Proşcan. Sunt mii ca el în orăşelele de provincie ale României şi toţi ar declara la fel. Toţi sunt scârbiţi că nu se află adevărul despre Revoluţie, dar tot ei sunt cei care mistifică realitatea lui decembrie 1989, exagerând acolo unde ar trebui să recunoască banala lipsă a oricărui eveniment important.

Un turc avea o pernuţă la gât. Ca o scoică mică

Edilul mizilean e convins că s-a jertfit pentru democraţie şi că a avut de-a face cu multe lucruri suspecte în urmă cu 21 de ani. „Într-o noapte s-a primit telefon că un TIR Volvo  de culoare albă a trecut de Urziceni, n-a oprit la somaţie şi a luat-o, pe un drum lateral, spre Mizil. Într-adevăr, când am ajuns la şosea se vedea un Volvo alb venind şi am baricadat drumul.

M-am dus aşa, paşnic, şi dintr-odată am deschis uşa şi l-am tras jos. Era într-o cămaşă. Un arab. Era din Turcia. Am găsit nişte punguţe cu portocale în cabină. Avea la gât o pernuţă ca o scoică, din textilă, aşa. În buzunare avea nişte dolari, actele i le-am luat. Transporta medicamente către URSS. Şi acum, după 21 de ani, cred că era ceva suspect cu el. A făcut parte din regie. L-am trimis sub escortă la Buzău, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el. A fost dubios", povesteşte Proşcan, iar eroismul îi tâşneşte prin toţi porii.

"Cine e vinovat pentru morţii Revoluţiei? Străinii! Nu putea un român să omoare alt român. Eu n-aş putea să omor un român niciodată. Tu ai omorî un român? Au fost omorâţi cu mare talent. Deci, pe furiş.''
Emil Proşcan
primarul oraşului Mizil

„Pleacă buştenii din ţară. Totul e distrus"

Emil Proşcan, care mai este şi scriitor în cadrul cenaclului „Agatha Bacovia", spune că înainte de '89 era cât pe ce să declanşeze chiar el o Revoluţie. „Eu am făcut, odată, o criză într-o seară. Curentul - oprit, căldură nu era şi copiii mei nu puteau scrie. Şi am fugit la Primărie. Dacă găseam pe cineva... Bine că n-am găsit. Îmi ieşisem din minţi. Nu mai puteam să suport. Deci, clocotea în fiecare o revoltă. Deci, erau acumulări. Nu se mai putea". Deşi a exultat în momentul prăbuşirii lui Ceauşescu, primarul Mizilului nu mai este aşa de convins că schimbările din decembrie 1989 au fost mutarea potrivită.

„Ni se fură creierul"

„Credeam că el e izvorul tuturor relelor. Şi uite că l-am împuşcat şi tot nu e bine. Îmi este milă de poporul ăsta român. Eu sufăr. Suntem blestemaţi. Noi, ca naţie, suntem un popor extraordinar. Este greşit când voi, tinerii, generalizaţi şi spuneţi lucruri urâte despre acest popor. Am ajuns noi de nu mai suntem în stare să facem nici şireturi, nici piuneze, nimic. Eram competitivi în orice domeniu. Să vă dau să citiţi de marii inventatori români, să vedeţi ce înseamnă România. Avem în toate domeniile români. La NASA se vorbeşte româneşte.

Ştiaţi asta? Ni se fură creierul la olimpiadele internaţionale", afirmă, cu disperare, edilul prahovean, scuturat straşnic de un fior de patriotism. Emil Proşcan ştie cum ar putea ieşi România din situaţia dramatică în care se află, dar nu crede că-l va asculta cineva. „Oricum, eu vorbesc degeaba, pentru că voi aveţi alte opinii şi mă doare lucrul ăsta, mă doare că năpăstuiţi poporul român. Ce ar trebui să facem? Să muncim! Să ne luăm resursele pământului. Petrolul, marmura, apele minerale. Să producem. Să băgăm toţi banii numai în producţie. Măcar un an. Murim? Să construim fabrici, uzine, să facem noi piunezele. Pleacă buştenii din ţară. Totul e distrus".

Stresul de la Relaxa

Emil Proşcan susţine că, în zilele Revoluţiei, la fabrica de saltele Relaxa era stres mare. „Când am dus muniţia la Relaxa, se anunţase că vin nişte terorişti la Mizil. Şi toţi muncitorii ieşiseră pe şoseaua naţională, cu beţe în mână, şi strigau: «Să vină teroriştii! Veniţi odată, că nu mai putem! Veniţi, nenorociţilor!». Deci în halul ăsta se ajunsese, la disperare. Era o scenă de masacru în orice secundă".