Reporter în celula lui Nelson Mandela

Penitenciarul în care a fost închis doctorul Nelson Mandela a rămas loc de pelerinaj pentru sud-africani M-am răzleţit la un moment dat de grupul mare al anglofonilor. Ocolesc sârma

Penitenciarul în care a fost închis doctorul Nelson Mandela a rămas loc de pelerinaj pentru sud-africani

M-am răzleţit la un moment dat de grupul mare al anglofonilor. Ocolesc sârma ghimpată, intru pe o uşă, o apuc la dreapta, merg mereu înainte, străbat un sistem complicat de coridoare cu speranţa că voi găsi "ceva" interzis marelui public, mă opresc. În faţa mea, un poliţist de patru metri înălţime mă întreabă din gesturi şi priviri ce doresc acolo. În spatele lui, alţi doi mă urmăresc curioşi. "Caut celula domnului Mandela", îi spun.

Poliţistul râde icnit, se opreşte, râde din nou. Râd şi ceilalţi. Parcă am spus o glumă cu buri. Omul cel înalt îmi explică răbdător, într-un amestec de engleză şi africaans, că am nimerit în corpul de gardă al coloniei-penitenciar. "Vă întoarceţi înapoi, treceţi de gratii, daţi de grup, găsiţi celula!", zice el. Apoi, cu spatele fiind, îl aud exclamând cu un soi de sarcasm. "Târziu găsit domnul Mandela. Cu 30 de ani întârziere". Şi râde din nou, icnit.

"Sindromul Papillon"

Porţile penitenciarului Robben sunt străjuite de o pancartă uriaşă pe care stau inscripţionate cuvintele "We serve with pride" ("Servim cu mândrie"- n.n.). Nu ştim dacă este vorba de o mândrie de deţinut sau de gardian. Coborâm disciplinaţi pe cheu, nava rapidă "Makana" cu care am sosit pe insulă acostează şi rămâne nepăsătoare să ne aştepte.

Urcăm într-un autocar care ne va transporta în zona concentraţionară. Insula îţi evocă "sindromul Papillon": este minusculă, aproape înghiţită de ocean şi te "trage" mereu către evadări. Zona celulelor şi cartierul de locuinţe al supraveghetorilor albi sunt unite prin drumuri năpădite de vegetaţia sălbatică. În orice moment, te aştepţi să răsară în cale un evadat cu lanţuri la picioare. O curiozitate o reprezintă cei câţiva pinguni care au fost aduşi pe insulă, bieţi captivi ai caniculei africane.

Tumelo,"credinţa" sesotho

În autobuz stau lângă o femeie de culoare, corpolentă, sosită să vadă celula avocatului Nelson Rolihlahla Mandela. Nu înţelege încântarea mea atunci când autocarul trece pe lângă un grup de antilope sau când abordează riscant ţărmul Oceanului Atlantic. Femeia ascultă cu atenţie doar descrierile ghidului şi, din când în când, murmură în surdină un cântec. Mă lămureşte, fără să o întreb, că este un cântec sesotho.

Ea se numeşte Tumelo, asta ar însemna "credinţă" şi îi pare bine că mă cunoaşte, aha, deci sunt din România, nu a auzit de ţara asta, dar i-ar plăcea să o vadă, ea nu a ieşit decât de vreo două ori de la sud-africani, îşi aminteşte că a vizitat de mult nişte rude în mica republică Lesotho. "Puteam să merg în Botswana sau Zimbabwe, cu cei care sculptează în lemn negru, dar este rău peste tot acum, nu e bine, în jurul ţării mele sunt şi războaie", spune Tumelo. Tocmai trecem pe lângă un cimitir al închisorii, pietrele rotunjite de la căpătâiul mormintelor stau aliniate ca nişte soldaţi din garda elveţiană. Ghicesc, din cuvinte pe care femeia Tumelo nu le rosteşte, că a avut un copil a cărui moarte poate nu a avut legătură cu politica, dar în mod sigur a avut legătură cu segregaţia rasială.

Tânărul acela a plecat de timpuriu "la oraş", de pe când Tumelo era cameristă la o familie de albi. Găsise chiar şi o slujbă bunicică- ridica bariera 12 ore pe zi într-o parcare de restaurant, avea uniformă şi învăţase să salute ceremonios şoferii cu mănuşi albe. Fiul lui Tumelo nu a făcut parte din Congresul Naţional African, dar, atunci când l-au bătut poliţiştii şi au asmuţit câinii asupra sa, lucrul acesta nu a contat. Arestarea tânărului putea fi cel mult o "eroare" în registrele poliţiei.

"30 de ani întârziere"

Cine va coborî prima oară pe promontoriul insulei Robben, unde se află Penitenciarul de Maximă Securitate, va înţelege imediat ce a vrut să transmită sintagma celor "30 de ani întârziere". De ce 30 de ani? Îmi amintesc că Mandela a efectuat 28 de ani de penitenciar dur. În fapt, poliţistul sud-african spunea cam aşa: "Aţi aflat şi voi, cei din Europa şi America, cu o întârziere serioasă, ce ruşine a fost pe aici. Acum veniţi direct ca turişti." Adică, istoria asta este aşa, ca un tren cu "întârzieri serioase" în staţii.

Pare, într-adevăr, că închisoarea politică de pe insula Robben, a cărei faimă de brutalitate a depăşit de mult graniţele sud-africane şi unde au fost întemniţaţi mulţi dintre activiştii sud-africani ce s-au opus regimului de apartheid, este menţinută intactă ca un reproş adus lumii.

Acea lume care a cunoscut şi a tolerat un sistem ce îi separa pe negri şi albi, începând cu grădiniţa de copii şi terminând inevitabil cu firma de pompe funebre. Sistem prelungit până în insula Robben, în corpul principal al penitenciarului. Pe partea dreaptă a unui coridor lung sunt înşirate cuştile metalice incredibil de mici. Celula lui Nelson Mandela nu pare să aibă mai mult de 4 mp, dar este foarte înaltă. Intrând acolo, ai o emoţie care, în mod cert, vor fi avut-o şi deţinuţii Gulagului comunist din România. Deţinutul 46664 Mandela a petrecut într-un astfel de ungher aproape 20 de ani!

"Omul care mă loveşte cu biciul pentru măgari…"

În spatele gratiilor, un pat micuţ cu pătură aspră, în stânga, o cutie metalică, o ferăstruică (culmea! spre răsărit), o tinetă. Doar pătrunzând în celula lui Mandela, afli de ce a fost acest om atât de important pentru ultimii 100 de ani ai omenirii: el a dovedit că un om, altfel, fiinţă delicată şi expusă, poate să "obosească" până şi gratiile. Lângă celula lui Nelson Mandela, celulele lui Strimi Modley (după figură, un Hemingway sud-african) şi Toyo Sewale.

Mandela avea un iluzoriu "avantaj" faţă de colegii de detenţie: celula sa era aproape de curte şi de infirmerie. "Dar cazurile grave nu erau luate în considerare", nu uită să ne amintească ghidul. Pe un raft stau câteva scrisori. Nu sunt scrisori obişnuite: în bătaie de joc, gardienii penitenciarului Robben decupau scrisorile sosite de pe continent şi le ofereau astfel deţinuţilor.

Un text suspendat pe un prici de celulă lămureşte această umilinţă: "Omul care mă loveşte cu biciul pentru măgari sau asmute câinele asupra mea, pot să-l înfrunt. Dar când un om îşi impune puterea asupra ta, dându-ţi o scrisoare ruptă, aceasta a fost cea mai cruntă pedeapsă. Am încercat din răsputeri să ne împotrivim". Într-un târziu, vom afla că Mandela a refuzat negocierea cu torţionarii săi din respect pentru neamul omenesc: acel neam omenesc care, chiar închide ochii la abuzuri, se doreşte glorios.