Reducerea saraciei cu japca

Romania a devenit o tara de asistati social. Vestea ne-a dat-o chiar premierul Nastase, care declara, zilele trecute, ca peste 85% dintre romani beneficiaza de o forma sau alta de protectie sociala.

Romania a devenit o tara de asistati social. Vestea ne-a dat-o chiar premierul Nastase, care declara, zilele trecute, ca peste 85% dintre romani beneficiaza de o forma sau alta de protectie sociala. In timp ce Bulgaria, partenera noastra de drum spre Uniunea Europeana, urca pe scara bunastarii mondiale, Romania coboara, ne spune PNUD, care masoara anual nivelul de viata din 175 de tari, cu ajutorul indicelui dezvoltarii umane. In Europa, in schimb, nu mai avem unde cobori, deoarece - asa cum ne avertizeaza doua institute de cercetari, unul german si altul austriac - suntem deja "lanterna rosie" in ce priveste puterea de cumparare. Guvernul social democrat al premierului Nastase si-a propus, inca de cand s-a instalat la Palatul Victoria, sa stopeze procesul de pauperizare a populatiei si chiar sa reduca saracia din tara. De unde si economatele pentru pensionari sau laptele si cornul pentru scolari. Contrar insa asteptarilor, situatia sociala din Romania a continuat sa se deterioreze. Iar imaginea guvernului si a partidului din spatele lui a avut mult de suferit. De teama ca esecul in lupta cu saracia sa nu se repete si pe un alt front, cel electoral, PSD s-a grabit sa vina cu un nou program social, si mai incarcat in promisiuni. Rezultatele transpunerii lui in practica nu sunt greu de anticipat. Nici o tara din lume n-a reusit pana acum sa reduca saracia prin politici populiste. Explicatia este simpla. Un ajutor social, oricat de mic ar fi, costa. Pretul nu il suporta insa guvernantii demagogi, care vor sa castige astfel capital politic, ci contribuabilii onesti, carora li se iau banii cu japca de catre stat. Cu cat vor fi mai multe ajutoare si servicii de la stat, cu atat vor creste impozitele si taxele, care vor lasa tot mai putini bani in buzunarele oamenilor. Politicile populiste nu numai ca nu pot stopa procesul de pauperizare, dar condamna tarile in care sunt promovate la o stare de saracie perpetua. Romania a devenit un exemplu deosebit de concludent. In zeci de localitati, indeosebi din mediul rural, jumatate si chiar mai mult din populatie nu mai lucreaza. Dupa ce incaseaza venitul minim garantat si indemnizatiile pentru copii, barbatii iau drumul carciumii, iar femeile raman la taclale. Probabil ca, atunci cand va fi informat de o asemenea situatie, premierul Nastase se va supara mai rau decat atunci cand a aflat ca se cer 24 pana la 36 de salarii compensatorii pentru a sta degeaba acasa, si nu in intreprinderi. Singura modalitate prin care s-a putut reduce saracia a fost cresterea veniturilor individuale. O asemenea cale presupune crearea de locuri de munca viabile si sporirea productivitatii. Nici una, nici alta nu se poate realiza fara investitii. Romania nu are insa banii necesari. Datorita saraciei, acumularea interna este foarte redusa. Nici de importat bani nu suntem in stare. Investitiile straine pe locuitor au fost, dupa 1989, mai reduse in Romania decat in Macedonia, tara puternic afectata de razboiul din fosta Iugoslavie. Premierul Nastase crede totusi ca prin mentinerea unui ritm de crestere de 5% pe an se va putea, intr-un interval rezonabil de timp, sa se reduca la jumatate saracia. O asemenea ipoteza ar fi fost, intr-adevar, valabila daca in perioada tranzitiei s-ar fi produs in economie schimbarile necesare. Din pacate insa, modalitatile de realizare a cresterii economice au ramas aceleasi. Regimul de dinainte de 1989 silea populatia sa stranga cureaua pentru a se obtine ritmuri inalte. Veniturile bugetare se ridicau la 51% din PIB. Se cheltuia insa numai 44%. Excedentul de 7% se ducea intr-o crestere de 5% pe an. Dupa 1989, romanii au fost obligati sa stranga din nou cureaua, dar in alt fel. In prezent, ritmul de crestere este tot de 5%, insa el se obtine printr-o nerealizare de venit, de 7% din PIB. Suma respectiva reprezinta impozitele si taxele neplatite statului de catre intreprinderile cu pierderi, care sunt mentinute astfel in viata tot pentru a se obtine ritmuri inalte de crestere. Falsul dinamism economic (daca ar exista disciplina financiara, cresterea ar fi de 2-2,5%, si nu de 4-5%) costa foarte scump populatia. In loc de 37-38% din PIB, la buget vin venituri de numai 30-31%. Cu cat statul are mai putini bani, cu atat cheltuielile sale se reduc, indeosebi in sanatate si invatamant. Mai trebuie sa mire pe cineva ca, in plin "boom" economic, batranii mor pe strada in cautarea unei farmacii cu medicamente compensate? Pentru a veni de hac saraciei, Romania are nevoie de un mecanism de crestere care sa functioneze dupa principiile pietei, nu dupa cum dicteaza interesele politicienilor. De cate ori s-a pus insa problema unor reforme radicale, care sa sporeasca, cu adevarat, bogatia tarii, de atatea ori s-a invocat costul lor social. E drept, nimeni nu accepta de dragul reformelor sa-si piarda locul de munca si singura sa sursa de venit. Dar, cand se dau plati compensatorii generoase, cum se intampla la noi, salariatii se inghesuie la disponibilizari. Altele sunt cauzele ritmului foarte lent, adesea stagnant, al reformelor. Balanta energetica a Romaniei, de exemplu, este cronic deficitara. In primele patru luni ale anului, importurile au depasit exporturile cu 350 milioane de dolari. Se importa petrol, se prelucreaza si apoi se exporta produsele obtinute. Rezultatul? Cheltuielile depasesc anual veniturile cu circa un miliard de dolari. De ce nu se inchid rafinariile care produc pagube atat de mari? Pentru ca de pe urma lor prospera niste indivizi si partidele din spatele lor. Deci nu atat costurile sociale, cat pusculitele private ale politicienilor tin pe loc reformele in Romania si fac, practic, imposibila reducerea saraciei.