Problemele liberalilor

Dacă am privi fără patimă criza singurului partid liberal din România, am înţelege că ea nu a început după 2005. Ea începe încă din anul 2000. Atunci, Stoica a avut curajul să se

Dacă am privi fără patimă criza singurului partid liberal din România, am înţelege că ea nu a început după 2005. Ea începe încă din anul 2000. Atunci, Stoica a avut curajul să se desprindă de parteneri şi preşedintele în funcţie, să meargă pe drumul propriu, propunând liste separate în parlament şi un candidat la prezidenţiale credibil, dar nu neapărat din zona liberalismului economic de tip Dinu Patriciu. Pentru că anumitor grupuri din partid perspectiva opoziţiei de patru ani nu le-a surâs deloc, Stoica a fost debarcat la scurt timp după validarea sa de către congres.
Cu ipocrizie, unii lideri liberali îl acuză pe Valeriu Stoica de semnarea protocolului cu PSD, dar, dacă ar fi sinceri cu ei, ar recunoaşte că adevărata contestare a fostului preşedinte liberal a apărut după ce acesta a rupt protocolul.
Din acel moment, în partid a apărut şi competiţia pentru putere. Stolojan a fost o soluţie de compromis în 2002, pentru a asigura debarcarea lui Stoica fără convulsii şi pentru a ţine partidul unit într-o opoziţie ambiguă faţă de atotputernicul PSD. Desemnat candidat la prezidenţialele din 2004, Stolojan devenise istorie pentru mulţi din partid cu mult înainte de alegeri. Calculul era simplu: "merge Stolojan la Cotroceni, am scăpat de el". Iar "dacă nu merge la Cotroceni, tot am scăpat de el". Ne place sau nu, liberalii au jucat pragmatic, la două capete. Pe de o parte, cu PD în opoziţie, pe de altă parte, cu PSD în perspectiva venirii la putere după 2004, alături de marele frate social-democrat. În orice formulă liberalii ar fi ajuns la guvernare în decembrie 2004. Din acest punct de vedere, meritul preşedintelui de a-i fi instalat la Palatul Victoria nu este atât de mare, pe cât se spune. Căci dacă nu era Băsescu, era Năstase.
În PNL, după 16 ani, a mai apărut o generaţie de politicieni, dornici de afirmare, gata oricând să preia frâiele conducerii. Seniorii (Quintus şi Câmpeanu) erau traşi pe tuşă după eşecul lor de adaptare la condiţiile liberalismului post-comunist. Dacă ne gândim bine, lor nici nu le-am putea găsi prea multe merite în afirmarea PNL după 1989 pe scena politică. Generaţia mijlocie a liberalilor a încercat să profite cât mai mult de pe urma liberalismului de tranziţie. Pentru aceştia, şansa unică s-a arătat abia în 2004 şi ştiu că e greu de sperat să se mai întoarcă roata pentru ei în următorii zece ani. Generaţia lupilor tineri a pactizat temporar cu generaţia mijlocie, dar numai şi numai pentru a-şi pregăti trambulina pentru preluarea conducerii.
Lupii simt stăpânul slab şi se pregătesc să-l alunge. Generaţia tânără are mulţi lideri ambiţioşi şi fiecare se visează preşedinte. E Bogdan Olteanu, e Crin Antonescu şi chiar Ludovic Orban. Fiecare cu susţinerea sa şi pârghiile sale. Primul pas a fost eliminarea competitorilor populari. Muscă şi Stolojan. Ei pot încurca jocurile. Apoi eliminarea pretendenţilor la funcţii din aceeaşi generaţie: Cristian Boureanu şi Raluca Turcan. Mulţi trăiesc cu iluzia că după eliminarea acestora din partid va fi linişte. Nu va fi. Încet-încet o să devină vizibil conflictul dintre Olteanu şi Antonescu. Şi ce va face Orban? PNL îşi va găsi echilibrul doar după ce un nou lider va fi înscăunat. Din tânăra generaţie. Dar cu ce costuri pentru partid?
Niciunul dintre competitori nu pare a fi interesat de costuri. Sau să zicem că şi le asumă până la pragul de intrare în parlament (5%). Fiecare e preocupat doar să-şi pună în piept chipul Brătienilor. Proiectele lor politice sunt precare şi lipsite de viziune. Căci, pentru PNL, o nouă provocare se va arăta curând: tranziţia electorală. Pe care puţini par să o ia în calcul. PNL şi PSD se vor bate pe graţiile unui electorat comun: tineri, persoane educate, funcţionari, profesori profilul social-democrat occidental. Fascinaţia anti-comunismului pentru această categorie s-a cam epuizat. E de mirare chiar că PNL speră să o mai mobilizeze prin mesajele inactuale despre fosta Securitate. Din nefericire pentru liberali, această competiţie cu social-democraţii apare într-o perioadă în care ei sunt la putere, ceilalţi, în opoziţie. Şansa PSD de a se mişca spre centru vine în momentul în care PNL traversează convulsii interne şi se contractă. Norocul PNL este că PSD nu poate realiza această tranziţie peste noapte şi nu-şi poate abandona dintr-odată votanţii tradiţionali, care contează ca număr de voturi în urne. Pe termen lung, însă, e clar că PNL se pregăteşte să traverseze deşertul.