Povestiri din Petersburg

Gogol nu-i cel mai indicat individ pentru a-l invita la cină. Oricând, ca să facă impresie, omul ăsta ciudat îţi poate scoate din miezul pâinii un nas cât se poate de viu şi independent,

Gogol nu-i cel mai indicat individ pentru a-l invita la cină. Oricând, ca să facă impresie, omul ăsta ciudat îţi poate scoate din miezul pâinii un nas cât se poate de viu şi independent, capabil să-ţi ia din garderobă hainele preţioase, începând cu cele de blană. Apoi, îmbrăcat în cele mai bune ţoale ale tale, nasul îţi poate cere să-i vorbeşti respectuos şi să i-o prezinţi pe fiica sau pe soţia ta, în scopul unei aventuri galante. Dacă-l superi cumva pe Gogol, e-n stare să apeleze la ajutorul sângerosului său regiment de stafii, în frunte cu cea a temutului Akaki Akakievici, fost posesor al unei mantale cum nu s-a mai văzut vreodată în istoria lumii.

Există nişte componente corporale care ne conferă personalitate, iar una dintre ele este nasul. Un om fără nas nu face două parale. Se crede că istoria lumii s-ar fi scris altfel dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, dar la scară mai redusă am putea spune că nici actriţele Marlene Dietrich sau Uma Thurman nu s-ar fi bucurat de reuşita în viaţă binecunoscută, dacă n-ar fi avut în centrul feţei nasul cu care se legitimează. În concluzie, nasul e o adevărată carte de vizită, scrisă cu litere puternice, cartilaginoase.

Cu totul de înţeles devine, în povestirea Nasul, drama maiorului Kovaliov. Un tânăr plin de îndreptăţite speranţe, care, într-o dimineaţă, dorind să-i facă de petrecanie unui coş apărut de cu seară la poalele edificiului său nazal, "spre imensa lui surprindere constată că în locul nasului rămăsese doar o suprafaţă lucie cu desăvârşire netedă. "Tii, ce pacoste! Porneşte, dom' maior, de-ţi caută nasul, dar unde?"

Si tocmai când rătăceşte buimac în speranţa unei minuni, bărbatul castrat de nas zăreşte un domn impecabil, în ţinută clasică de consilier de stat: "cu fireturi de aur", cu "pantaloni din piele de antilopă", iar la cingătoare cu "o sabie". O persoană născută să impună respect, mult respect, slugarnic respect. Ei, "închipuiţi-vă spaima lui Kovaliov, recunoscând cu stupoare în acea persoană propriul său nas!"

Omul cu faţa castrată porneşte într-o goană nebună pe urmele nasului său. Intră nasul în biserică, proprietarul după el. Uite-l colo, blestematul, pupând icoanele şi rugându-se "cu adâncă evlavie." Kovaliov ar vrea să-l ia la palme şi să-l repună la locul său, dar costumul de consilier de stat îi dă nasului o prestanţă deosebită. Kovaliov e nas în nas cu propriu-i nas, dar i se adresează respectuos cu "stimate domn", "ar fi cazul să vă cunoaşteţi locul", pentru ca, suflându-şi curaj în velă, să-i spună franş: "În definitiv, sunteţi propriul meu nas!"

Dar vorba "şi-a luat nasul la purtare" are explicaţia ei, căci nasul, după ce i-o trânteşte mai întâi că "eu nu depind de nimeni", îi "întoarse spatele şi continuă să se roage cu toată osârdia." Câtă aroganţă emană pe nări! Când Kovaliov se hotărăşte să-l apuce de guler şi să-l întrebe cum îţi permiţi, măi pârlitule, nasul, ia-l de unde nu-i.

Gluma se-ngroaşă, căci dacă nasul se hotărăşte s-o şteargă din ţară şi să ceară azil politic pe undeva? La tupeul lui, ar fi în stare. Cu nervii întinşi la maximum, omul cu faţa belită se hotărăşte să dea anunţ la mica publicitate, gen "pierdut edificiu nazal, aducătorului recompensă". Însă, pe baza unei cenzuri multilaterale inclusiv a bunului-simţ, i se refuză publicarea. Poate cineva băga mâna în foc că acest anunţ nu reprezintă de fapt un pamflet deghizat, la adresa unei instituţii fundamentale a statului? Parcă poţi să ştii?

Moralul lui Kovaliov execută exerciţii impuse la sol. Doar degetele mai găsesc forţa să se strângă în pumn, pentru a se ridica spre Ceruri: "Doamne, Dumnezeule! De ce mă năpăstuieşti aşa? Să mă fi lipsit de-o mână sau de-un picior, şi tot mai bine era! Să fi rămas fără urechi, eram slut, desigur, dar suportabil!" Ce om necăjit! Aproape că regreţi că nu te-ai născut cu două nasuri, ca să-i dai lui unul.

Insă tot organele de poliţie, săracele! La uşa lui Kovaliov bate un poliţis, întrupând însăşi speranţa, care se interesează profesional: "Dumneavoastră aţi binevoit să vă pierdeţi nasul?" Omul cu nasul în minus simte din nou gâlgâitul sângelui prin vine. Nasul său a fost arestat la timp, pe când se pregătea s-o şteargă în străinătăţuri, folosindu-se de un paşaport fals. Puţin mai târziu, ar fi fost prea târziu.

Kovaliov mai are unele probleme cu montarea nasului, care îşi probează încă o dată independenţa, ca să nu-i spunem încăpăţânare. Dar, în cele din urmă, rebelul mădular este înregimentat în locul său consfinţit de anatomie şi, chiar dacă nu-i convine, va trebui să urmeze disciplina feţei. Căci oare ce s-ar întâmpla dacă fiecare organ ar avea manifestări anarhice şi-ar pune la cale asemenea lovituri de stat?

Nuvela Mantaua ne face cunoştinţă cu Akaki Akakievici, pentru a cărui ilustrare Natura a scornit cel mai inexpresiv cenuşiu. Un conţopist şters, un obiect de mobilier cu suflet, aflat în inventarul unui departament oarecare. Cu trecerea anilor, cenuşiul îi devine mai cenuşiu. La birou, e ţinta răutăţilor, lupii tineri "făcând tot felul de spirite la nivelul unui umor birocratic." E dezobişnuit să reacţioneze, nici măcar atunci când "îi presară pe cap hârtiuţe, strigând că ninge."

Singura bucurie a acestui gasteropod uman stă în munca sa de copist. O muncă aparent la fel de anostă ca el, de pe urma căreia s-a ales doar cu "o insignă la cheutoare şi cu hemoroizi la şezătoare." Dar o muncă având galerii secrete, unde Akaki Akakievici află voluptăţi interzise unuia ca el. A copia un text oficial nu mai e pentru el o simplă transcriere caligrafică, ci un fel de tango, obraz în obraz cu literele favorite, cărora le pasează, în clipele de maximă tandreţe, trandafirul sângeriu ce-l poartă între buze. "Avea o slăbiciune pentru anumite litere, care îi plăceau cu predilecţie, şi, când ajungea la ele, nu mai ştia pe ce lume se află: râdea pe înfundate şi le făcea cu ochiul."

O viaţă pe care orice cetăţean cu pretenţii ar refuza-o, dacă is-ar oferi spre achiziţie, în prăvăliile unde se vinde o asemenea marfă. Şi, pentru că pielea naturală nu-iîndeajuns pentru a acoperi o astfel de făptură neînsemnată, haina de iarnă îl completează pe nenorocitul Akaki ca o epidermă suplimentară. Oficial, haina lui poartă numele de manta, însă ravagiile uzurii îi înstrăinează acest titlu; aceiaşi colegi neîndurători numind-o, cu floarea carnivoră a răutăţii crescută în ghiveciul tinereţii, pur şi simplu "capot". O nouă iarnă îşi anunţă hegemonia, iar croitorul îi dă sec verdictul lui Akaki Akakievici: mantaua cea veche e kaput, aptă doar pentru obiele. E nevoie, aşadar, de o manta nouă, care face cam un sutar şi jumătate de ruble.

Akaki Akakievici e în anticamera infarctului: atâţia bani laolaltă ochii săi n-au văzut niciodată. Ca să pună sare pe rană, licheaua de croitor plusează: "Dacă mai şi dublăm gulerul cu o blană de jder şi cu o glugă căptuşită cu mătase, ajunge la două sute."

Mantaua cea nouă e mireasa peţită de Akaki Akakievici printr-un lung şir de jertfe zilnice. Ca să adune suma, mănâncă mai puţin, "renunţă la ceaiul de seară", iar pe stradă "calcă numai pe vârful picioarelor, să nu-şi tocească pingelele." În final, ca o soluţie de compromis, renunţă la blana de jder, alegând "o blană de pisică, cea mai frumoasă din câte se aflau în prăvălie şi care, de la distanţă, putea fi luată drept blană de jder." Se pare că Dumnezeu, când şi-a redactat teza de doctorat care este creaţia sa pământească, a găsit pentru fiecare animal unul mai ieftin, cu care să poată fi substituit.

Si vine şi ziua când mantaua cea nouă e gata. Akaki Akakievici - lepădându-şi capotul ca pe o coadă uzată de şopârlă - o îmbracă de parcă ar fi confecţionată din văzduh, cu tot cu stele. Priviţi-l cum calcă, priviţi-l cum trimite ocheade femeilor, priviţi-l cum, incredibil, zâmbeşte! E alt om, şi colegii îşi înghit glumele proaste, pentru a se pleca în faţa evidenţei. Întreaga lume pare acoperită de o manta nouă, iar un şef de-al fericitului Akaki anunţă o petrecere în cinstea evenimentului. O petrecere cu şampanie şi glume prieteneşti, de unde Akaki pleacă fericit şi se trezeşte nefericit, căci trei hoţi îi fură, în plină stradă, mantaua care-i oferise o nouă identitate.

Infrânt definitiv, Akaki îşi schimbă mantaua pe un pardesiu de scânduri. Aşa milă mi s-a făcut de el, încât mi-a venit să-mi schimb economiile în ruble şi să mă strecor în dedesubturile acestei nuvele, pentru a-i cumpăra o manta nouă. Şi cred că aş fi făcut-o, dacă acest rus de serie n-ar avea parte, pentru tot cumulul său de umilinţe îndurate, de o revanşă post-mortem. Setoasă de răzbunare, stafia lui Akaki înhaţă o vreme mantalele oricui îi cade în labă seara, băgând groaza în lume. Nu ratează nicio manta.

Un lucru devine aşadar sigur: că măcar pe lumea cealaltă lui Akaki Akakievici nu-i este frig. Când o s-ajung lângă el, o să-i cer o manta cu împrumut, iar el, cu inima lui bună, o să mi-o dăruiască pe de tot.