Povestea unui condamnat la adolescenţă

Probabil că vedete alde Beckham sunt nebune de gelozie pe Holden Caulfield, eroul din "De veghe în lanul de secară". Visul acestor divi trecători e să adune atâta bănet, încât să cumpere

Probabil că vedete alde Beckham sunt nebune de gelozie pe Holden Caulfield, eroul din "De veghe în lanul de secară". Visul acestor divi trecători e să adune atâta bănet, încât să cumpere copyrightul cărţii şi s-aranjeze cumva să nu se mai editeze vreodată. Cu totul de înţeles pentru că gloria lui Holden nu se dă dusă din holdele adolescenţei. Generaţiile merg, una după alta,
la culcare, dar adolescenţa personajului creat de J.D. Salinger luminează cu filamentul incandescent, în abajurul acestui faimos volum.

Editată şi reeditată până la exasperare, "De veghe în lanul de secară" este prezentă momentan în librării, într-un volum de-un galben alarmant pentru medicii care se ocupă cu diagnosticarea icterului. Dar asta e pretenţia autorului, după cum am aflat: copertele cărţilor sale să fie musai turnate într-un galben de culoarea icterului proaspăt. Romanul joacă momentan pentru echipa "Polirom", numără pagini 260, e tradus de Catinca Ralea şi Lucian Bratu şi costă 17,90 RON.

La multe mă aşteptam, nu însă ca printre traducătorii lui Salinger să se numere Eugen Barbu, fost director al revistei "Săptămâna" şi întemeietor al Partidului România Mare. În viziunea mea preconcepută, autorul cărţii şi răsculatul său personaj erau numai buni de înfierat în paginile "Săptămânii" ori de la tribuna PRM-ului, nicidecum de tradus în româneşte.
Nu-s psihanalist, să descifrez de ce o carte precum "De veghe în lanul de secară" e capabilă să-i placă până şi lui Eugen Barbu. Ştiu însă că lui Holden Caulfield nu i-ar pica bine să afle aşa un lucru.

Secara e-o cereală recunoscută pentru calităţi antisclerotice şi de fluidizare a sângelui. Pâinea coaptă din lanul de secară al acestei cărţi pare cea mai sănătoasă şi mai hrănitoare din brutării. Stă mărturie coada longevivă din faţa prăvăliilor în care se vinde, începând din 1951. În primii zece ani de la apariţie, numai în Statele Unite, onor clientela era servită într-un ritm anual de 250.000 exemplare.

Holden Caulfield, personajul central al cărţii lui Salinger, pare permanent aşezat
pe-un muşuroi de furnici. Nimic nu-i place, de nimeni nu-i convine. Are 17 ani, e "încă fată mare", după cum cu francheţe recunoaşte, şi tocmai a fost exmatriculat din cea de-a patra şcoală pe care-a încercat-o, cum încerci marea cu degetul. A căzut la toate materiile, în afară de engleză, unde - fără modestie - n-are taine, scriind nişte compuneri superochei.

Proful de istorie îl invită la o discuţie în particular, arătându-i blestemata de teză, unde Holden a scris c-un jemanfişism de-o rară insolenţă: "Egiptenii sunt o rasă veche de caucazieni, care locuiesc într-una dintre regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent din emisfera răsăriteană." Şi, ca şi cum acest furuncul pe obrazul învăţământului n-ar fi fost destul, teza are şi-un postludiu de gentleman către profesor, cu dedicaţie specială: "Asta e tot ce ştiu despre egipteni... Nu mă supăr dacă mă trântiţi."

Mai curând, bătrânul dascăl e supărat şi-ncearcă să afle ce se întâmplă cu elevul său de-o apucă pe căi greşite. Dar pe Holden deja îl deranjează coastele inestetice ale profului, care se ghicesc după cortina halatului său de casă. Scabroşi mai sunt bătrânii!

Holden poate scuipa seminţe în capul anturajului, unde a nimerit pentru a da curs rigorilor sociale. Ce să caute în şcoală? El nu-i un fitecine: bea "daiquiri", ca Hemingway. Nu doar profii îl scârbesc, ci şi colegii. Unul îşi zdrobeşte coşurile ca pe struguri, obţinând un must în care nesimţirea se simte fermentând. Altul e enervant prin aroganţa conferită de faptul că şi-a tăiat deja panglica inaugurativă a vieţii sexuale.

Toţi sunt nişte cretini şi nu merită nici pe departe o armă rafinată cum e ironia, de care Holden se serveşte într-o luptă inutilă. Dar ironie înseamnă să spui ceva, sugerând contrariul, şi-ţi trebuie ceva minte la purtător ca să te prinzi. Ironie înseamnă să-l întrebi pe-un grăsan "ce mai faci, longilinule?" Zadarnic aşadar îi spui "prinţ" celui ce-şi stoarce acneea, că el e-atâta de tâmpit, încât o ia de bună şi-l strigă pe Radu Duda "colega".

Holden zice "destul!". Îşi face bagajul şi-o şterge din colegiul de unde oricum e exmatriculat. Unde să se care? Acasă, în niciun caz, fiindcă vestea excluderii sale va fi primită de familie abia miercuri, adică peste patru zile. Se decide să profite de răgaz şi să testeze libertatea. Are ceva mangoţi puşi deoparte, va sta la hoteluri, va cunoaşte viaţa. Viaţa adevărată, de adult, nu pişoarca de care a avut parte în şcoală. "Somn uşor, cretinilor!"- trimite el o ultimă tiflă spre colegiul adormit. Unde se-ndreaptă? Oriunde, lumea-i largă.

Abia o zbugheşte Holden din colegiul care-l ţinea încătuşat, că prima ocazie îi şi apare. În tren, o agaţă pe mama unui coleg de-al său. Încă sexoasă, femeia pare numai bună de-un flirt plus partea a doua, căci să te-ncurci cu mămica unui coleg e tot ce poate fi mai apetisant. Numai că Holden - marionetă fără voinţă în mâinile propriei imaginaţii - începe să-i toarne braşoave femeii şi strică totul. Pagubă-n ciuperci, femei sunt pe toate drumurile!

Ajuns în New York, Holden trage la un hotel şi realizează cât de greu e să concubineze cu propriul simţ de observaţie: unul e insuportabil fiindcă-i chel şi-şi plimbă o şuviţă stingheră dintr-o parte în alta a capului, orchestra din restaurant e-o "porcărie" cu "suflători mulţi, dar proşti", tipele care-i ies în cale sunt exagerat de "nasoale" şi de "proaste". Îi este silă de tot: de filmele cu actori falşi, de geamantanele ieftine, de inşii tâmpiţi care le vor lua de neveste pe puţinele tipe cu adevărat faine. "De viaţa din New York şi de tot. De taxiuri, de autobuze..." Îi e silă şi de papiţoii care-i vor veni la înmormântare, în caz că va face o pneumonie fatală, pentru că-i iarnă grea şi nu se ştie.

In carcasa lui sunt doi inşi care trag în direcţii contrare: unul ia o hotărâre, dar celălalt îl răzgândeşte deîndată. Liftierul din hotel îl momeşte c-o duduie de închiriat, iar Holden zice "yes", fiindcă virginitatea te povârneşte cumplit, tot cărând-o în spinare. Dar în vreme ce fata se cojeşte de textile, indiferenţa virginelului are o erecţie formidabilă: "N-ai vrea să stăm puţin de vorbă?". Se suceşte şi-o invită la o discuţie despre nişte Cărtărescu şi Patapievici. Involuntar, Holden reabilitează instituţia prostituţiei, aceea în care fetele erau stilate şi tobă de carte. A greşit însă secolul. Cum prostituata e una actuală, nu din Antichitate, se simte insultată. Intimidat, exmatriculatul pretextează o recentă operaţie chirurgicală, care-l face inapt sexual. Se scuză în faţa lui că tristeţea a luat locul excitaţiei, dar minte. Timiditatea e cea care-l paralizează. Timiditate, haine grele!

Işi caută în miez de noapte vechiul prof de engleză care încearcă să-i vindece incoerenţa comportamentală. Dar e suficient ca omul să facă un gest patern, să-l mângâie pe creştet, pentru ca Holden s-o tulească iar pe străzi, de teamă c-a nimerit în plasa unui poponar. Îi propune unei fete să se retragă amândoi în sălbăticie, dar nici bine nu isprăveşte fraza, că perspectiva îl şi plictiseşte.

Când surioara lui îl întreabă ce i-ar plăcea totuşi să facă pe lumea asta, Holden se agaţă de câteva versuri stupide dintr-un cântec. I-ar plăcea să frece menta în lanul de secară... Să stea şi să viseze...

Când termini cartea, îţi vin câteva întrebări fireşti. Prima e de ce nu-l dai cu curul de pământ pe Holden şi-i asculţi incoerenţele până la capăt? Răspunsul e simplu: cartea ţi-a plăcut. Bine, dar de ce ţi-a plăcut, fiindcă autorul n-are nici umorul duios al lui Cehov, nici ghirlandele lui Twain, ca să amintim doar doi dintre autorii cu care Salinger este abuziv comparat? Doar pentru argoul de licean în care e scrisă? Pardon, dar asta-i nimic faţă de argoul actual, când fiecare mucea de 13 ani şi-o bagă şi şi-o scoate din frază-n frază. De ce după ce-ai isprăvit lectura te exprimi ca eroul ei, într-o răpăială de fraze scurte?

Cartea place, pentru că fiecare dintre noi poartă în el un adolescent revoltat şi nonconformist, ca Holden. În unii, adolescentul e încă viu; în alţii, abia mai suflă sau are deja o lumânare la căpătâi. Faţă de acest adolescent, fiecare avem nişte datorii morale. Anii ne-au deprins cu compromisurile, dar pe puştiul care eram cândva nu l-am uitat.

Sunt foarte trişti cititorii când află că scriitorii nu seamănă cu cărţile lor. Knut Hamsun, laureat al premiului Nobel, a scris "Foamea", o carte închinată demnităţii umane, ceea ce nu l-a împiedicat să colaboreze cu naziştii; mustăciosul Marquez bea rom şi bate cuba cu mâinile pătate de sânge ale lui Fidel Castro, iar Llosa strânge semnături ca nu cumva o barbarie precum corida să dispară de pe faţa pământului.

Spre cinstea lui, Salinger nu şi-a trădat personajul. Urmând crezul lui Holden Caulfield, s-a izolat undeva, departe de lumea asta detestabilă. Ultimul său interviu e datat în 1953, dar şi atunci a fost acordat unei şcolăriţe, nu unui jurnalist profesionist. Toată viaţa şi-a petrecut-o ca un sihastru, vegheat de cărţile sale, unite într-un lan galben, de culoarea secarei.

Alţii au fost condamnaţi pe viaţă la temniţă grea. Graţie lui Holden, Salinger a fost condamnat pe viaţă la adolescenţă grea. Totuna-i.