Pomul fermecat

A fost odată ca niciodată un copac fermecat. La rădăcina lui izvora un fir de apă care se strângea în scorbura mare cât roata carului. Frunzele pomului nu cădeau nicicând, iar micul lac

A fost odată ca niciodată un copac fermecat. La rădăcina lui izvora un fir de apă care se strângea în scorbura mare cât roata carului. Frunzele pomului nu cădeau nicicând, iar micul lac din măruntaiele arborelui nu îngheţa iarna.

Oamenii din apropiere veneau mereu şi luau apă, despre care credeau că e vindecătoare, aşa că îşi dădeau cu ea pe piele, să le treacă tot felul de bube, iar tratamentul dădea roade, după spusa muritorilor de rând. Să ştiţi că asta nu e o poveste. Pomul fermecat există. E chiar aici, în România, în Munţii Apuseni.

De copacul fermecat am auzit peste tot în Apuseni. Nu e om să nu-l cunoască. Deşi i se spune "fagul împăratului", nimeni nu ştie precis de unde vine denumirea asta. Aşa i-a rămas numele, aşa i-au spus oamenii, din generaţie în generaţie.

Curiozitatea ne-a dus pe Valea Arieşului, până în satul Muncel, nu departe de oraşul Baia de Arieş. Avem noroc cu un localnic care ne este ghid. Zice omul că singuri n-am răzbi până acolo, că nu e nici drum asfaltat, nici potecă, ba mai trebuie să ocolim şi o mlaştină, iar dacă mai dăm şi de niscaiva şerpi, să te ţii, nenică!

În pustietate

Lăsăm maşina la marginea satului, pentru că din locul acela începe stăpânirea pădurii, iar drumul de căruţă se pierde în negura codrului. "Nu pe aici, hai pe dincolo", auzim de la Ioan Fornade, cel care merge cu noi. O luăm chiar pe marginea Arieşului, să ocolim noroaiele, dar vegetaţia abundentă se agaţă de noi, ne face drumul tot mai greu, de parcă o mână nevăzută nu vrea să ne lase să înaintăm.

Nu scăpăm nici de mlaştină, că doar la un moment dat suntem obligaţi să sărim din piatră-n piatră, semn că alţii şi-au croit o cale, chiar dacă e rudimentară, spre inima sălbăticiei, ca să ajungă tot acolo unde mergem şi noi acum. După mai bine de o jumătate de oră de aventură, ne apare în faţă ciudata lucrare a naturii sau a cine ştie cui o fi, că poveştile zonei sunt multe şi mărunte.

Dacă n-ar fi fost omul care să ne aducă până aici, cu siguranţă că am fi trecut nepăsători pe lângă pomul ăsta, cu atât mai mult cu cât e în mijlocul pădurii, fără să existe un semn, o placă, ceva care să anunţe ciudăţenia asta. Poate că ne-am fi oprit puţin doar ca să admirăm coroana impresionantă a fagului despre care localnicii spun că ar avea vreo 500 de ani.

Ca să nu mai vorbim de tulpină, care, cu siguranţă, abia poate fi cuprinsă de doi oameni cu braţele deschise. Coborâm cu grijă în râpa din care a răsărit "minunea", să verificăm dacă e apă în scorbură. Era acolo! Deşi e pământiu la culoare, lichidul pe care l-am scos într-o sticlă nu miroase deloc, cu toate că te aştepţi ca aşa ceva să-ţi "mute" nasul din loc.

Pădurea tace în jurul nostru, doar Arieşul "vorbeşte" departe, în vale. Ziceam de inscripţii. Tot e ceva acolo, dar de la trecătorii care şi-au scrijelit numele în scoarţa pomului. E plin arborele de asemenea amintiri. Cel mai vechi semn de acest fel, din câte am văzut noi, e tocmai din 1938.

Taina împăratului

Ne întoarcem în sat, să aflăm ce zic oamenii. Ghidul ne spusese că sub fag s-ar fi întâlnit Avram Iancu şi împăratul Austro-Ungariei să discute despre soarta românilor din Transilvania. Batem într-o poartă şi ne primeşte Gheorghe Tutulea, om la 69 de ani, care ştie de la părinţii şi bunicii lui că pe locul de azi al fagului ar fi poposit un rege dac.

"Vezi frunzele acestui pom cum îşi schimbă culoarea când vine iarna, se fac ruginii, dar nu cad decât primăvara, când apar cele noi, verzi", ne explică săteanul cum e cu povestea copacului veşnic "îmbrăcat". De la alt om, Ioan Corcheş, tot bătrân, că numai bătrânii au rămas în satul Muncel, aflăm că pe lângă pomul cu pricina ar fi trecut un vechi drum care traversa munţii, iar acolo, la "fagul împăratului", s-ar fi oprit, cu sute de ani în urmă, un călugăr şi el ar fi binecuvântat bucata aceea de pământ, pentru ca după aceea să răsară acolo pomul fermecat. Ne iese în cale şi Sabina Panţa, care îşi face cruce şi se jură că un cumnat de-al ei s-a "lecuit de bube", nu cu mult timp în urmă, cu apa din "burta" arborelui.

"Oamenii îşi caută lecuirea aici de când lumea", aud de la femeie. Moţii fac drumul şi azi prin pustietate în căutarea unui miracol, aşa cum şi alte guri din sat vorbesc. Am plecat de acolo cu impresia că nimeni nu mi-a spus adevărul până la capăt. Ne priveau localnicii pe noi, bucureştenii, cu suspiciune. Taina pomului fermecat rămâne bine apărată în adâncul pădurii.