Cronică de moravuri : Poliţişti

De fiecare dată când te opreşte un poliţist în trafic, pe stradă, sub poduri, la locul şi timpul nepotrivit, te frapează întrebările lui nefireşti, fără legătură aparentă cu situaţiunea de fapt.

Asemenea unui pustnic, tulburat, în singurătatea postului său de contravenientul ireverenţios, agentul îţi pune îmbufnat întrebări fundamentale: cine eşti, ce faci, de unde vii şi încotro te-ndrepţi. De parcă ar vrea să te cunoască mai bine înainte să-ţi ia carnetul, să se împrietenească cu tine înainte să te amendeze.

Ieri .  Aveam carnetul de câteva luni când am fost oprit de un poliţist pentru prima oară. Funcţionar păgubos condamnat să lucreze în stradă, se proteja cum ştia el mai bine de vitregiile vieţii de teren. Purta sub uniformă o flanelă groasă de lână, iar din urechi îi ieşeau şomoioage de vată: să nu-l tragă curentul prin secţie, să nu-l bată vântul prin intersecţii. Îi întind actele. Le preia mecanic, fără să se uite.

Mă întreabă: „Ce faci?”, mărturisesc: „Conduceam”. „Unde te duci?” – „Acasă.” „De unde vii?” – „De la facultate”. „Ce facultate?” - „Filosofie.” „Şi ce se face pe acolo?” - îi enumăr conştiincios câteva nume de cursuri. Se uită lung, cu aerul că ceva nu iese la număr, şi apoi mă întreabă iscusit: „Da’ ia zi-mi, logică nu vă învaţă?” – „Ba da”, îmi recunosc eu scăparea, simţind îngrijorat cum întrebările, la început arbitrare, încep să fie ţintite, să bată undeva: „Păi bine domle’ ” – triumfă el – „e logic să treci pe roşu?!”. Am tăcut, picat la examenul de logică în traseu. Cu generozitate de învingător, mă graţiază. Îmi înapoiază actele şi-mi şopteşte-n zeflemea: „Circulaţi!”.

Azi.  Adesea tânăr şi însoţit de o colegă cu chipiu, poliţistul de azi e un simplu agent de circulaţie, distribuitor de amenzi şi de procese verbale, un funcţionar civil neutru, cordial, dar necomunicativ. Poliţaiul limbut şi, odată cu el, mica conversaţie, fie ea şi indiscretă sau nelalocul ei, dar cu perspective de învoială, sunt pe cale de dispariţie.