Planeta Jupiter îşi pierde atmosfera din cauza furtunilor solare

În timp ce se îndrepta spre Pluto, sonda spaţială New Horizons a reuşit să filmeze ciudatul fenomen, care nu se poate observa de pe Pământ. De când a trecut dincolo de Jupiter, naveta cu

În timp ce se îndrepta spre Pluto, sonda spaţială New Horizons a reuşit să filmeze ciudatul fenomen, care nu se poate observa de pe Pământ.

De când a trecut dincolo de Jupiter, naveta cu roboţi spaţiali trimisă spre marginea Sistemului Solar transmite neîncetat imagini şi informaţii uluitoare. Ultima descoperire este coada lui Jupiter, care atârnă ca o pană în "spatele" planetei, lungă de câteva zeci de milioane de kilometri, fomată din gaze ionizate, pe care furtunile solare le aruncă în Univers, smulgându-le din straturile superioare ale atmosferei de pe această planetă. De pe Pământ, coada nu se poate vedea niciodată pentru că, fiind provocată de vântul solar, este întotdeauna îndreptată în direcţia acestuia.

Jupiter este a cincea planetă de la Soare şi cea mai mare din întregul Sistem Solar. Având un diametru de 11 ori mai mare decât al Pământului, Jupiter se poate vedea pe cerul nostru cu ochiul liber, după ce apune Soarele. Ca să identificăm această planetă ne aşezăm seara cu spatele spre locul unde a apus Soarele şi, undeva la mijlocul distanţei dintre linia orizontului şi punctul de deasupra capului, se vede o stea albă şi strălucitoare.

Aceea este planeta Jupiter care, deşi arată ca o stea (pentru că reflectă lumina Soarelui) este doar o uriaşă bilă de hidrogen, heliu şi multe alte gaze, cu un mijloc fierbinte şi mai dens, dar fără o suprafaţă solidă propriu-zisă, pe care să se poată ateriza.

Fulgere imense la poli

Descărcările electrice de la polii planetei Jupiter sunt de câteva mii de ori mai puternice decât cele mai teribile fulgere înregistrate vreodată pe Terra. În plus, o furtună gigantică, ce se vede ca un imens ciclon de culoare roşie, îşi continuă spectaculos viaţa milenară. Descoperită de noi încă din 1664, când a fost observată de Robert Hooke şi Giovanni Cassini, pata roşie de pe Jupiter este o furtună care se autoîntreţine, exact ca uraganele de pe Pământ.

Amoniacul gazos se răsuceşte într-o dublă spirală, cu viteze de peste 650 de kilometri pe oră. Ochiul ciclonului, format din hidrogen, heliu, amoniac şi probabil pulberi de sulf şi fosfor, este destul de mare cât să cuprindă vreo trei planete ca Pământul.

Cercetătorii care i-au analizat dinamica spun că furtuna (situată pe undeva prin sudul planetei) încă este în faza în care îşi adună forţele, savanţii estimând că se va extinde. În plus, picături dense, de gaze ionizate, spulberate de vânturile solare, roiesc pe lângă Jupiter şi apoi sunt aruncate în spaţiu, formând o coadă magnetică monstruoasă, sub formă de pană, care se întinde pe zeci de milioane de kilometri în urma lui.

Aşa arată cea mai mare planetă a Sistemului Solar, văzută de aproape. Imaginile uluitoare trimise de o sondă spaţială aflată în drum spre Pluto n-au făcut senzaţie însă decât printre specialişti. Vestea că pe Jupiter se produc cele mai mari fulgere cunoscute de om n-a prea impresionat omenirea, atentă azi la alte probleme.

Folosită ca accelerator

Kevin H. Baines, un specialist NASA în motoare pentru navetele spaţiale, care lucrează la Laboratorul de mijloace de propulsie din Pasadena, California, spune că misiunea New Horizons, care a trimis o navetă condusă de roboţi spre Pluto, a obţinut la începutul lunii octombrie cele mai uluitoare fotografii pe care le avem până acum cu Jupiter.

Datele au fost trimise spre noi şi au fost recepţionate cu mare claritate. Acum sonda a trecut de Jupiter şi, cum această planetă e numai cea de-a cincea din Sistemul Solar, până la Pluto naveta cu roboţi mai are încă mult de "mers". Întreaga călătorie va dura cam nouă ani şi jumătate, iar deviaţia produsă de atracţia planetei Jupiter, luată în calcul de specialişti, tocmai a accelerat sonda şi a lansat-o pe drumul cel bun.

"Studiile făcute pentru a determina în ce măsură Jupiter deviază obiectele cereşti ce trec prin apropiere n-au fost în zadar. Este pentru prima oară când o sondă spaţială este accelerată şi azvârlită pe o traiectorie corectă. Până acum, toate sondele spaţiale au fost astfel lansate încât să evite întâlnirea cu planetele, tocmai pentru a nu fi deviate", explică mândru savantul american.

Dar măsurătorile efectuate în ultimele decenii i-au ajutat pe astronomi să aprecieze corect influenţa câmpului gravitaţional al planetei Jupiter, iar de-acum încolo toate navetele noastre vor putea călători mai rapid prin Sistemul Solar, pentru că vor folosi apropierea de corpurile cereşti pentru a obţine un supliment de acceleraţie. Ca performanţă tehnică, nu e deloc puţin şi, desigur, sticlele de şampanie au pocnit prin toate laboratoarele astronomice din lume.

O mulţime de sateliţi

Sonda New Horizons a atins punctul de maximă apropiere de Jupiter în ziua de 28 februarie 2007, când s-a aflat la "numai" 2, 3 milioane de kilometri depărtare de gigantica planetă. Timp de mai bine de o jumătate de an, toţi specialiştii au stat cu inima strânsă de teamă că naveta ar putea fi aruncată pe o traiectorie fatală de uriaşa planetă.

Acum însă, noile verificări au confirmat traiectoria corectă şi savanţii au răsuflat uşuraţi.
Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât datele obţinute despre Jupiter conţin detalii nebănuite până acum. Se ştia, de pildă, că Jupiter are cel puţin 63 de sateliţi naturali, dintre care 47 au mai puţin de 10 kilometri în diametru.

Pe primii patru ca mărime oamenii i-au botezat încă din secolul al XVII-lea: Io, Europa, Ganimede şi Calisto. Trei dintre ei au o mişcare "ciudată", numită de matematicieni "rezonanţă Laplace". Astfel, în timp ce Io face patru ture complete în jurul planetei Jupiter, Europa face exact două, iar Ganimede numai una singură. Efectul produs de această mişcare coordonată tinde să imprime orbitelor acestor sateliţi o formă cât mai eliptică.

Pe de altă parte, masivitatea planetei "mamă" le atrage atât de brutal încât orbitele tind să devină circulare. Dar cele două tendinţe, deşi se anulează reciproc, nu rămân fără efect. Fiecare dintre sateliţi este zguduit de violente erupţii vulcanice, produse printr-un fenomen asemănător celui care pe Pământ determină apariţia mareelor. Astfel, în momentul când Io trece pe lângă Europa, un val de lavă de peste 300 de kilometri înălţime ţâşneşte din adâncurile lui Io până la cer.

Noi ne-am dorit doar să scurtăm drumul spre Pluto cu vreo trei ani.
Dar roboţii au înregistrat o mulţime de imagini şi au făcut măsurători nepreţuite, pe care, spre ruşinea noastră, nici măcar nu le-am anticipat. Aparatele misiunii New Horizons au fotografiat fenomene incredibile.
Alan Stern, principalul analist al misiunii New Horizons

O sondă cât un pian

"Noi ne-am dorit doar să scurtăm drumul spre Pluto cu vreo trei ani. Dar roboţii au înregistrat o mulţime de imagini şi au făcut măsurători nepreţuite, pe care, spre ruşinea noastră, nici măcar nu le-am anticipat", recunoaşte Alan Stern, principalul analist al misiunii New Horizons. Naveta a plecat de pe Pământ în ianuarie 2006 şi, ceea ce au sperat savanţii a fost să obţină un surplus de viteză, de 83.200 de kilometri pe oră, pentru sonda spaţială ce se îndrepta spre Pluto.

Dar roboţeii de pe naveta mare doar cât un pian cu coadă şi-au făcut datoria şi au "notat" pentru noi tot ce au "văzut". Principala descoperire a fost "coada" magnetică a planetei Jupiter, care arată ca o pană lungă de zeci de milioane de kilometri şi este alcătuită din particule încărcate electric. Forma ciudată a cozii e determinată de furtunile solare, care împiedică particulele să "cadă" înapoi. Prin această coadă, cantităţi uriaşe de hidrogen şi alte gaze sunt "smulse" de pe planetă şi, după o vreme, ele rămân risipite prin spaţiu, scăpând din "ghearele" atracţiei gravitaţionale.

"E limpede că Jupiter pierde cantităţi imense de materie din cauza acestui fenomen bizar", explică David J. McComas, specialist în furtuni solare al Institutului de Cercetare Southwest. Celelalte şase sonde spaţiale care au trecut anterior pe lângă Jupiter nu au semnalat acest fenomen.

Sigur, pe moment, el nu pare să aibă vreo importanţă practică, dar n-ar fi pentru prima oară când o observaţie îşi dezvăluie importanţa abia după zeci de ani de dezbateri între savanţi. Până atunci, bucuria descoperirii rămâne singura recompensă. Pentru cei de la NASA, informaţiile oferite de New Horizons reprezintă şi consolare karmică oferită în compensaţie, după ce - la numai câteva luni de la lansarea misiunii spre Pluto - a noua planetă a Sistemului Solar a fost declarată oficial non-planetă de către Asociaţia Internaţională a
Astronomilor.

Planeta norocului şi a gânditorilor

Toţi cei născuţi sub semnul lui Jupiter sunt oameni norocoşi, care gândesc şi "dincolo de program". Cea mai mare planetă de pe cerul Pământului este "paznicul" gândirii abstracte şi prezenţa ei într-o configuraţie astrală garantează succes în orice demers de învăţare sau de analiză profundă. Conform tradiţiei, Săgetătorii şi Peştii sunt zodiile ocrotite în mod special de Jupiter, dar fiecare om are tot timpul anului această planetă într-una din casele cerului său astral.

Când Jupiter se află în Casa familiei, el aduce noroc într-o relaţie cu perspective de căsătorie sau înţelepciunea de a rezolva conflictele din interiorul căminului, dacă el există deja. Când Jupiter intră în Casa educaţiei e timpul potrivit să susţinem un examen sau să citim cărţi profunde, de filozofie sau religie. Şi tot aşa. Oriunde apare, Jupiter stimulează soluţiile raţionale, logica şi rezolvarea conflictelor prin mediere înţeleaptă.

Unii spun că prezenţa acestei planete favorizează câştigurile la jocurile de noroc, dar interpretarea de acest tip este mai degrabă exagerată. Sigur, putem spune că acţionând cu înţelepciune obţinem mai multe beneficii, dar asta e deja de la sine înţeles.

Prin urmare, Jupiter este o planetă benefică, pe care trebuie să o apreciem la justa ei valoare, încercând să valorificăm oportunităţile pe care ni le oferă din punct de vedere astral. În fond, Jupiter este Zeus, zeul zeilor la romani şi greci, şi asocierea planetei cu înţelepciunea sugerează, nu întâmplător, că lumea trebuie să fie condusă numai de înţelepţii norocoşi.