Pensionari, vindeţi şi mutaţi-vă la Anina!

Autorităţile din orăşelul minier cărăşănean îi invită pe români, în special pe pensionari, să cumpere cele 200 de apartamente neterminate din localitate. Preţul unei case nu

Autorităţile din orăşelul minier cărăşănean îi invită pe români, în special pe pensionari, să cumpere cele 200 de apartamente neterminate din localitate. Preţul unei case nu depăşeşte câteva mii de euro

Singur printre betoane, în vârful muntelui. Asta se întâmplă azi la Anina. Unii ar spune că e ca în bancul unde se zice că "ultimul care pleacă să stingă lumina". E adevărat că, din locurile astea, au fugit mulţi după 1990. Numai că pensionarul Dumitru Spătaru, "pustnicul" de la etajul trei, nu numai că s-a încăpăţânat să rămână aici, unicul locatar al unui bloc, dar mai face şi apel la colegii săi de generaţie din toată ţara, să vină să cumpere, pentru câteva mii de euro, apartamentele dintr-un cartier pe jumătate părăsit al Aninei. Sunt cel puţin 200 de case pe care administraţia locală le pune la dispoziţia celor care vor să fugă din marile oraşe.

Comuniştii au vrut să mute jumătate din oraşul Anina pe un munte din apropiere. Erau sortiţi demolărilor locuitorii cartierelor Sigismund şi Steirdorf. În locul vechilor case, ar fi trebuit să apară agregate uriaşe, să se "dea ţării cât mai mult cărbune". Aşa au fost ridicate 17 blocuri, la înălţimea vulturilor, "ancorate" în piatră, dintre care şase sunt azi pustii. Porneşti din urbe pe un drum şerpuitor şi abrupt. Deşi suntem în miezul zilei, ajungem în locuri întunecoase, unde lumina soarelui abia răzbeşte, lovindu-se de bogăţia pădurii. Ajungem din nou la lumină, abia pe creastă. Casele oraşului vechi se văd de aici ca nişte cutii de chibrituri. Formele unduitoare ale munţilor sunt "tăiate" brutal de cenuşiul betoanelor. Două străzi din vechiul oraş au dispărut, până în 1989, ghinioniştii fiind obligaţi să se mute pe vârful muntelui. Unii şi-au luat lumea în cap, după 1990. În vremurile sale bune, Anina avea peste 14.000 de locuitori. Azi, vreo 9.000 de suflete mai vieţuiesc acolo.

Poezia betonului

Acesta este Oraşul Nou, cartierul "epocii de aur". Pensionarul pe care urmează să-l vizităm în pustietate e o mică personalitate locală, pentru că stă în locul ăsta de zece ani. Dacă în partea inferioară a platoului sunt blocuri locuite, în zona cea mai înaltă, trecem printre "fantome", iar la capăt, acolo de unde se vede hăul, ajungem la ultima "redută", cea a colonelului. Se intră în "edificiu" numai pe bază de strigături. Nu există cartelă magnetică ori cheie, pentru că uşa e ferecată, vocile noastre rostogolindu-se într-un ecou lugubru, care amplifică singurătatea din jur. Abia într-un târziu ne răspunde o voce care s-a repezit spre noi de la etajul trei, ieşind prin nenumăratele "guri" ale clădirii, altădată ferestre, dar vandalizate de cei care au locuit cu mulţi ani în urmă în zonă. Mă aşteptam să găsesc un bătrânel neputincios şi când colo ne iese în cale un bărbat înalt, spătos, cu barbă şi pus pe vorbe de duh. "Cântă mierloiul aici, în vârful muntelui, de te doare sufletul", zice poetic Dumitru Spătaru.

Pustnicul de la etajul trei

Nebunie? Nici pomeneală, zice gazda, care ne invită în apartamentul său. Fiind singur în toată magaoaia asta, omul şi-a permis luxul de a-şi face, în plus, un atelier, la etajul al doilea, în timp ce la nivelul inferior se găseşte depozitul de lemne. "Nu e nebunie. M-am simţit atras de locul acesta", e categoric bărbatul de 60 de ani, care zice că îşi petrece nopţile de vară în curtea de zarzavaturi pe care a amenajat-o în spatele blocului. A fost militar la viaţa lui, are grad de colonel, dar e şi inginer, fost comandant militar al termocentralei Doiceşti, dar şi primul român care a pus la punct un program pentru asigurarea calităţii în domeniul nuclear. Acum, la bătrâneţe, scrie şi piese de teatru.

"Nici nu vă închipuiţi ce frumos e în locul ăsta, să ieşi dimineaţa pe balcon şi să simţi că pluteşti deasupra norilor". Oare comuniştii au avut şi ei atâta imaginaţie când au decis să înfigă în creştetul unui munte un cartier de blocuri?!

Blocurile pensionarilor

Cert este că pensionarul nostru face apel la colegii săi de generaţie să lase de-o parte orice prejudecăţi legate de zonele miniere şi să vină la Anina. "Chiar dacă unii ar spune că aici nu poţi să trăieşti, că e sărăcie, mizerie, că aşa e la mineri, ar face mai bine să ajungă în partea asta de ţară, să vadă care e realitatea. Dacă s-ar investi ceva bani, zona asta s-ar transforma în ceva de vis".

La care viceprimarul Aninei, Radu Nicolae, care e alături de noi, dă din cap, aprobator, spunând că autorităţile locale au gânduri mari în privinţa cartierului "aerian". Asta înseamnă tot un apel către pensionari, care pot cumpăra la Anina un apartament de două sau trei camere, la un preţ de câteva mii de euro. "Există deja o organizaţie neguvernamentală din Constanţa care vrea să achiziţionize două blocuri, pe care să le pună la dispoziţia persoanelor vârstnice, în regim de cămin", aud de la oficial. Conductele pentru canalizare sunt utilizabile, reţeaua de curent electric e funcţională, aici, pe munte. "Important e ca aceste blocuri să fie recondiţionate. Aşteptăm firme care să se implice într-un asemenea proiect. Chiar şi cu îmbunătăţiri, apartamentele ar costa mult mai puţin decât cele din marile oraşe", e optimist reprezentantul puterii locale.

Dacă s-ar investi serios, zona asta s-ar transforma în ceva de vis
Dumitru Spătaru,
"pustnicul" din Anina