Patru galaxii fuzionează şi încing întreg Universul

Căldura degajată de acest megaeveniment celest, petrecut la o distanţă de cinci miliarde de ani lumină, ajunge abia acum la noi şi ne "coace" ca într-un cuptor. De undeva, din spaţiul

Căldura degajată de acest megaeveniment celest, petrecut la o distanţă de cinci miliarde de ani lumină, ajunge abia acum la noi şi ne "coace" ca într-un cuptor.

De undeva, din spaţiul cosmic, ne vin imaginile a patru galaxii masive care se ciocnesc şi fuzionează oferind pământenilor cel mai mare spectacol galactic cunoscut de omenire. Cercetătorii de specialitate stau cu ochii telescoapelor în direcţia de unde vine o lumină orbitoare, nemaiîntâlnită până acum, sperând să descopere logica procesului de formare a galaxiilor uriaşe şi motivul pentru care multe dintre ele au încetat să mai dea naştere stelelor, în urmă cu miliarde de ani.

Astronomii clasifică orice fuziune între două sau mai multe galaxii după mărimea galaxiilor implicate în acest fenomen. Astfel, dacă se ciocneşte o galaxie mare cu una pitică, avem de-a face cu o fuziune "mică". Când ciocnirea are loc între două galaxii egale ca mărime, atunci fuziunea este "vastă", iar dacă sunt implicate, ca acum, mai mult de două galaxii şi toate sunt de dimensiuni mari, atunci fenomenul se numeşte "megaeveniment" galactic.

Ciocnirea despre care vorbim astăzi a fost descoperită cât se poate de recent, fiind anunţată în revistele de ştiinţă abia acum câteva zile. Profesorul de Astrofizică Kenneth Rines, de la Centrul Harvard-Smithsonian pentru Astrofizică din Cambridge, Massachusetts, Statele Unite, împreună cu colectivul pe care îl conduce, a comunicat această descoperire şi a catalogat-o drept "cea mai mare fuziune galactică" înregistrată vreodată.

Ciocnirea are loc în centrul unui cluster galactic botezat CL0958+4702, care se află la aproximativ cinci miliarde de ani lumină de Pământ. Adică, imaginile pe care le vedem acum reprezintă "filmul" unui eveniment care a început exact acum cinci miliarde de ani.

Trei dintre galaxiile implicate în ciocnire au dimensiuni similare cu Calea Lactee (galaxia noastră), iar cea de-a patra este cam de trei ori mai masivă decât ele. "Este cea mai mare masă stelară implicată într-o fuziune de când noi, oamenii, analizăm Cosmosul", declara Rines pentru revista "New Scientist", pe 6 august, anul acesta. Până acum, primul loc la categoria ciocniri de galaxii era ocupat de fuziunea ce a avut loc între galaxiile Antenna, ambele de dimensiunile Căii Lactee.

Gazul interstelar nu mai e ca la început Descoperirea aruncă o nouă lumină asupra modului de formare a clusterelor, care sunt aglomerări stelare formate din sute de galaxii. "Modul în care se desfăşoară ciocnirea ne arată nouă de ce toate formaţiunile stelare de tip cluster au în centru cele mai masive galaxii", explică Rines. Până acum se credea că stelele apar din aglomerarea gazului galactic şi sunt mai mari sau mai mici în funcţie de densitatea materiei negre din zona respectivă de Univers.

Acum, privind fuziunea, putem să spunem că evoluţia din cei 13,7 miliarde de ani care s-au scurs de la Big Bang (explozia iniţială a Universului) a fost mai degrabă invers. Adică, după explozia iniţială, care a format prin aglomerare primele stele, galaxiile au început să se ciocnească şi gazul interstelar pe care îl vedem azi este doar o urmă a fuziunilor colosale care au avut loc între galaxiile iniţiale, el nemaifiind capabil să "nască" noi stele.

Acolo s-a încheiat, la noi abia începe Revenind la megaciocnirea galactică ce s-a produs acum 5 miliarde de ani, astronomii precizează că, dacă am putea vedea zona respectivă aşa cum arată azi, ciocnirea n-ar mai exista, întrucât s-a terminat cu mult timp în urmă.

Cele patru galaxii erau, de altfel, formate din stele roşii, adică bătrâne, în sensul că fiecare galaxie consumase, înainte de ciocnire, gazul necesar formării de noi stele. Dar, din punctul nostru de vedere, ciocnirea abia începe. Conform teoriei relativităţii, nimic nu circulă prin Univers mai repede decât lumina. Radiaţia termică nu face excepţie.

Prin urmare, o parte din radiaţiile termice lansate sferic în jurul mega-fuziunii dintre cele patru galaxii abia acum încep să ajungă la noi, cu oarecare întârziere faţă de imagini, întrucât radiaţia termică este mai înceată decât lumina. Căldura este adeseori "absorbită" pe parcurs, deci nu există pericolul să fim carbonizaţi, în niciun caz! Dar, pe lângă toate celelelate motive ale încălzirii planetei noastre, ciocniri de acest fel nu fac decât să sporească energia razelor cosmice ce ajung la noi, încălzindu-ne suplimentar.

Stele azvârlite de ciocnire Folosind imaginile obţinute în infraroşu de Telescopul Spaţial Spitzer şi de Observatorul WIYN din Arizona, echipa de astrofizicieni a descoperit şi un grup de stele "expulzate" de această ciocnire, care au fost aruncate până la o distanţă de 360.000 de ani lumină de locul centrului fuziunii.

Forţa colosală de respingere le-a imprimat o mişcare spiralată şi le-a aşezat pe cer într-o nouă galaxie, de forma unei pene de păun. Numărul stelelor din noua formaţiune este cam de trei ori mai mare decât cel al stelelor din Calea Lactee. Astronomii estimează că ele au fost atrase, până la urmă, de centrul de masă al fuziunii, dar imaginea colapsului lor va ajunge pe Pământ abia peste 100 milioane de ani.

În Chile se va construi un telescop uriaş pentru studiul galaxiilor

Conştienţi de necesitatea unor studii cât mai aprofundate ale galaxiilor între care se învârteşte Calea Lactee, astronomii au obţinut fonduri internaţionale şi au lansat construcţia unui telescop uriaş, care va fi amplasat pe platoul muntos din Chile. Cu ajutorul lui CCAT (Cornell Caltech Atacama Telescope), fizicienii spaţiului speră să descopere mii de noi galaxii, invizibile cu ochiul liber, care au existat în Universul timpuriu (deci aflate la distanţă de miliarde de ani de noi) sau care sunt încă grupate în zona noastră de Cosmos.

Noul telescop va avea o antenă specială, reglată pentru radiaţiile electromagnetice cu lungimi de undă sub un milimetru, dotată cu o "farfurie" de 25 de metri în diametru. Întregul telescop va costa 100 milioane de dolari şi va fi gata în anul 2013.

De ce tocmai în Chile? Lumina cu lungimea de undă sub un milimetru este absorbită cu uşurinţă de vaporii de apă din atmosferă şi, pentru ca telescopul să aibă o cât mai bună recepţie, el trebuie să fie plasat într-o zonă săracă în precipitaţii, aflată la o cât mai mare altitudine. Din acest motiv, CCAT va fi amplasat pe vârful unui masiv muntos din Deşertul Atacama, din Chile.

Acest loc este de două ori mai secetos decât Mauna Kea, din Hawaii, de pildă, un alt loc unde se află deja amplasat un telescop uriaş. Din punct de vedere ştiinţific, analiza undelor mai mici de un milimetru venite de spaţiu este "noua frontieră" a astronomiei, pentru că ea va permite colectarea unor informaţii despre trecutul Universului, mult mai precise şi, uneori, mult diferite decât teoriile cu care această ştiinţă se "hrănea" până acum.

Noul telescop ne va oferi date exacte despre evenimente petrecute cu miliarde de ani în urmă, de parcă ar fi un călător în timp, ce poate asista - la alegere - la evenimente ce s-au încheiat cu 10 până la 12 miliarde de ani în urmă. O reţea de telescoape mai mici Un alt proiect, mult mai ambiţios, prevede construirea unei reţele de 64 de telescoape mai mici, ale căror farfurii vor avea "numai" 12 metri în diametru.

Acest ansamblu se va numi ALMA (Atacama Large Millimeter Array) şi informaţiile culese cu ajutorul lui vor fi mult mai precise. Datele culese de telescoapele mici, amplasate peste tot pe Terra, vor fi analizate de un computer şi vor fi "asamblate" astfel încât rezultatul final va fi o imagine pe care numai un telescop imaginar, cu un diametru gigantic, le-ar putea obţine.

CCAT şi ALMA vor lucra împreună, telescopul din Chile urmând să detecteze zonele " interesante" din Univers, iar ALMA va analiza în detaliu, perioada respectivă. Revenind mai aproape de zilele noastre, aceste telescoape vor îmbogăţi datele pe care le deţinem despre Sistemul Solar, obţinând imagini uluitor de precise, despre asteroizi şi alte corpuri cereşti mici şi fără lumină proprie, care altfel sunt foarte greu de observat sau de urmărit.