Patimile Bărăganului. Amintirile unei profesoare despre tărâmul „buruienii dracului“
0
Dacă ar fi trăit deportările din Bărăgan ale anilor ’50, poate că Panait Istrati n-ar mai fi scris nici „Ciulinii Bărăganului“ sau poate că, dacă ar fi făcut-o, zecile de mii de izgoniţi ar fi luat locul, în romanul său, „buruienii dracului“.
Acum, în Săptămâna Patimilor, vorbim din nou despre altfel de patimi, ale trecutului, îngropate undeva în Bărăgan. În perioada 1949-1961, din zona de frontieră au fost dislocate 10.099 de familii, adică 43.891 de persoane. Totalul oamenilor a căror viaţă a fost distrusă se ridică la peste 60.000. Au fost ridicate din pămân 18 noi sate, din care 12 în Ialomiţa.
Motivaţia regimului stalinist de la acea vreme: „Statul nostru este nevoit să facă aceste mutări din cauza politicii duşmănoase a guvernului titoist din Iugoslavia. Se ştie că în Iugoslavia puterea se află în mâinile bandiţilor titoişti, care s-au dovedit a fi vechi spioni americano-englezi şi agenţi al vechii poliţii iugoslave“.
Într-o garsonieră din Bucureşti, care priveşte spre ceasul Bisericii Luterane, Constanţa Iacovăţ Micu (85 de ani) rememorează anii de pribegie socială pe care familia ei i-a suportat în anii ’50, precum şi deportările din Bărăgan la care a fost martoră, din fericire, pentru foarte scurt timp.
Fostă profesoară de matematică, Constanţa Iacovăţ Micu este brăileancă, din Ianca. Ne-a scris la redacţie ca să ne spună că şi la Urleasca, Brăila, unde a predat ştiinţa cifrelor, au fost deportaţi oameni şi ne-a invitat acasă pentru o altfel de lecţie.
Istorie trăită
„Comuniştii au început să se comporte rău de tot prin ’49. Tatăl meu avea un magazin de încălţăminte şi zece hectare de pământ, unele moştenite, altele date de Regele Ferdinand la împroprietărire. Din cauza acestui pământ – pe care tata nu-l muncea, pentru că nu se pricepea, îl dădea pe din două, în arendă –, a fost declarat chiabur. Ne-au luat şi magazinul şi l-au transformat în bibliotecă. Fiind familie de negustori, duceam un fel de viaţă burgheză, ceea ce oamenilor de la putere nu prea le plăcea. Pentru aceasta, familia mea a fost declarată exploatatoare“, îşi aminteşte Constanţa Iacovăţ Micu.
Şi aşa cum îi şade bine unei fiice de chiabur, autorităţile de atunci i-au explicat, „cinstit“, că n-o să vadă catedră de matematică în oraşul natal, ci undeva la 20 de kilometri, în Urleasca.
„Tata m-a dus cu o căruţă la Urleasca, unde am găsit o gazdă, o fostă învăţătoare a satului, domnişoara Oiţa, care mi-a oferit o cameră cu lut pe jos şi sobă oarbă. Aveam 22 de ani şi nişte năzuinţe. Nu mă gândeam că voi ajunge în acea comună“.
Şcoala era mare şi frumoasă, într-o comună valoroasă, cu gospodărie agricolă de frunte, şi cu oameni harnici şi săritori, spune fosta profesoară. Parcă o şi vede pe domnişoara Oiţa, gazda: nu mai profesa de ani buni, pentru că i-au fost dragi legionarii. Avea glas frumos şi când aceştia au fost la putere, la serbările şcolare, a cântat cântecele lor. I-a învăţat şi pe elevi, dar şi pe tinerii din sat. Comuniştii au găsit-o duşman al poporului şi au dat-o afară.
Oamenii cu şepci
În iunie 1951, tânăra profesoară Constanţa Iacovăţ încheia primul şi, deşi încă nu ştia, ultimul an şcolar în Urleasca. Aştepta salariul pe vacanţa mare, ca fiecare dascal, ca să meargă la Ianca, la părinţi.
„Într-o seară am auzit zgomot în stradă. Erau multe maşini luxoase, ca nişte bondari mari şi negri, din care coborau oameni total nepotriviţi, cu şepci şi îmbrăcăminte modestă. Se vedea că sunt muncitori. Domnişoara Oiţa împreună cu mama ei au bătut la uşa mea plângând şi mi-au spus că o să aibă loc deschiaburirea. M-am gândit la bieţii mei părinţi, la Siberia“.
La primărie, vizavi, era un du-te vino continuu şi toţi aceşti străini erau nervoşi. Nimeni nu dădea explicaţii. Numai oamenii cu şepci umblau cu maşinile lor negre.
„Spre dimineaţă, omul de serviciu de la primărie m-a chemat în birou la primar. Acolo era un om care îşi purta, grijuliu, şapca pe cap şi vorbea la telefon în două feluri: când răspundea unui superior, stătea în poziţie de drepţi şi făcea plecăciuni, vorbea mieros; când era un subaltern, îl înjura de mama focului. M-am aşezat pe o bancă. Lângă mine, un miliţian. Se dădeau nişte ordine foarte încurcate. Se vedea că nu erau deloc pregătiţi, nu ştiau ce trebuie făcut. Am stat pe scaun până în zori, cu miliţianul lângă mine“.
Vine trenul cu deportaţi
Atunci a venit şi Ion Grămadă, secretarul de partid, care i-a prezentat-o omului cu şapcă pe domnişoara profesoară. Au primit ordin să plece împreună spre gară, însoţiţi de miliţian. „M-am urcat în căruţă cu nenea Ion Grămadă, care nu ştia nici el nimic, şi cu miliţianul. Când am ieşit din sat, în zare, de jur-împrejur, erau numai căruţe, una lângă alta, cu câte un om cu biciuşca în mână. Cu toţii ne îndreptam către gară“.
Arşiţa Bărăganului începuse să se ridice deasupra câmpurilor despuiate. Gara era goală. Căruţele aşteptau un transport. În sfârşit a venit un tren, lung şi greu.
„Din tren au ieşit miliţieni şi muncitori feroviari care s-au apucat să deschidă uşile vagoanelor în care, de obicei, se transportă vitele. Doamne, şi au început să iasă oameni, sute! Unii erau îmbrăcaţi bine, alţii cum au fost luaţi de pe drum. Câţiva aveau câte un geamantan, alţii mai multe, chiar şi mobilă sau obiecte casnice, putini cu brânză, şunci afumate. Vagoanele erau pline de paie, de mizerie, pentru că pe drum nu au fost lăsaţi să iasă şi să-şi facă nevoile“.
Atunci a aflat că urma să le facă acestor oameni un recensământ. Stătea lângă o portiţă şi le trecea numele într-un tabel, cu tot ce aveau la ei. Fiecare familie era luată de o căruţă şi dusă în zarea Bărăganului. După câteva ore, tabelele au fost încheiate şi profesoara a fost luată cu o căruţă şi dusă pe urmele deportaţilor.
„Am ajuns la doi kilometri de Urleasca, în câmp, fără niciun pom. Câmpul, cultivat jumătate cu mazăre, jumătate cu grâu, fusese parcelat în jumătăţi de pogoane. Au început să descarce“.
Vizitatorii
Erau fel şi fel de oameni, spune doamna Constanţa: unii aveau ochelari cu rame de aur, se vedea că sunt mai înstăriţi, alţi nu veniseră decât cu hainele de pe ei.
Fiecare familie a început să-şi încropească un adăpost. Neavând materiale, au săpat bordeie în pământ. „Totul a fost pe nepregătite. Chiar şi un lagăr are măcar un pat. Aici n-a fost nimic pregătit. Cei veniţi primii n-au avut nimic, au fost lăsaţi ca Adam şi Eva, pe un teren gol. Cei distribuţi pe terenul semănat cu grâu erau în avantaj, pentru că frecau spicul în palmă şi mâncau boabele.“
Doamne, cum era când venea sacaua cu apă! O tristeţe de neînchipuit. Nu era niciun puţ acolo, spune doamna Constanţa. Era apă sălcie, şi caldă, şi rea, cum spune Elena Farago într-o poezie.
„Ni s-a cerut să facem un recensământ în mare al tuturor. Între timp muriseră câţiva. Muriseră şi în vagoanele acelea, în care au fost aduşi. Muriseră şi în prima noapte, pentru că n-au putut să suporte diferenţa de temperatură între zi şi noapte. Blestemul Bărăganului! Muriseră şi dimineaţa, pentru că n-au avut apă.“
Câteva zile, profesoara a făcut tabele. Nu vorbea nimeni cu ea. Credeau că e dintre oamenii puterii. O priveau şi cu ură. A făcut tabele încă două-trei zile, apoi n-a mai fost dusă acolo.
A privit în anii următori, când venea cu trenul spre Brăila, satul acela încropit din chirpici. N-a mai ajuns la Urleasca. De ce să mai meară acolo? Cu vremea, Bărăganul i-a înghiţit pe toţi.
Se încarcă comentariile...
