Patagonia, Tărâmul de Foc ce rezistă furtunilor ecologice

Cea mai sudică regiune a Americii de Sud, împărţită de Argentina şi Chile, reprezintă, deopotrivă, un paradis natural greu accesibil şi o tentaţie pentru industriaşi, oameni de afaceri

Cea mai sudică regiune a Americii de Sud, împărţită de Argentina şi Chile, reprezintă, deopotrivă, un paradis natural greu accesibil şi o tentaţie pentru industriaşi, oameni de afaceri şi proprietari de terenuri

Supranumită Ţara de Foc, străjuită de fiorduri abrupte în apele cărora sunt presărate insule sălbatice, împodobită cu lanţuri muntoase ce întrec în frumuseţe "acoperişul lumii", Himalaya, Patagonia este ultimul tărâm locuit înainte de Polul Sud. Spaţiile enorme ce alternează cu lacurile, gheţarii şi culmile munţilor, vânturile sălbatice şi lumina intensă dau impresia unui adevărat ţinut de la capătul lumii. Bogăţiile sale şi puritatea ambientală riscă să fie confiscate de reprezentanţii lumii civilizate.

Patagonia a fost descoperită în octombrie 1520, de navigatorul portughez Fernand de Magellan. Legenda spune că membrii echipajului care îl însoţeau în călătoriile sale au zărit un trib de giganţi, cu picioare pe măsură. I-au denumit "patagons", adică "marile picioare". În 1860, Orelie-Antoine de Tounnes, un aventurier francez, a debarcat în Araucania (aflată pe teritoriul actualului Chile), unde a fost întâmpinat cu mare bucurie de localnicii indieni, care au văzut în el salvatorul mult aşteptat, ce urma să-i elibereze de stăpânirea chiliană.

În noiembrie 1860, aventurierul este proclamat "rege al Araucaniei şi al Patagoniei", distincţie de care nu avea să se bucure decât doi ani. A fost expulzat şi repatriat în Franţa, unde a fost luat peste picior de presă când a prezentat problema indienilor. Deşi a încercat să-şi redobândească "regatul" de mai multe ori, de fiecare dată a fost expulzat de autorităţile chiliene. În 1881, Patagonia va fi oficial împărţită între Argentina şi Chile, dar frontierele dintre cele două ţări nu vor fi fixate definitiv decât în 1902, în urma arbitrajului regelui Angliei din acea vreme, Edward al VII-lea.

Petrolul, motiv de discordie

Patagonia argentiniană, cu o suprafaţă de circa 788.000 kilometri pătraţi, este formată din cinci provincii, dintre care cele mai cunoscute sunt Santa Cruz şi Rio Negro. Zona care aparţine statului Chile conţi-
ne, de asemenea, mai multe regiuni, ultima fiind Antarctica Chiliană.

Există deci două Patagonii, din punct de vedere politic, dar, în egală măsură, şi din punct de vedere climateric. Bariera Anzilor Cordilieri face ca în zonă să existe două tipuri de climă: umedă şi răcoroasă pe versantul pacific (chilian), uscată şi cu vânturi puternice pe versantul atlantic (argentinian).

O zonă aparte o constituie Podişul Patagoniei, aflat în centru şi est, care este presărat de numeroase lacuri cu apă sărată sau dulce. Dintre cele două ţări, Argentina acordă Patagoniei un interes major. Cu mai puţin de 1,8 milioane de locuitori, Ţara de Foc furnizează Argentinei circa 75% din producţia sa petrolieră. Aceste resurse au constituit deseori obiectul unor confruntări frontaliere între cele două state.

O tufă veşnic verde

Variaţiile mari de temperatură şi altitudine au dus la apariţia mai multor tipuri de vegetaţie. Zonele mlăştinoase cu tufe pitice domină partea de sud a coastei vestice, unde ploile şi ninsorile sunt mai dese. Berberis Buxifolia, un tufiş veşnic verde, este considerat simbolul Patagoniei. Fructele acestuia sunt comestibile şi sunt folosite pentru prepararea unui gem foarte popular. O legendă spune că oricine gustă din acest fruct se reîntoarce în Patagonia.

Cât priveşte animalele şi păsările specifice acestor ţinuturi, ele sunt la fel de diversificate ca şi peisajele. Lama, puma sau vulpea braziliană sunt caracteristice întinderilor şi podişurilor patagoniene. Din multitudinea de păsări, papagalul verde cu coadă lungă (care a atras atenţia primilor navigatori) se întâlneşte cel mai des. Printre fulgii de zăpadă se pot zări şi minunatele păsări colibri. În zona strâmtorii Magellan, penajul păsărilor flamingo înfrumuseţează paleta coloristică a peisajului. Fauna marină este, de asemenea, foarte bogată. Balenele, pinguinul regal, foca-elefant sunt doar câteva dintre prezenţele permanente ale apelor patagoniene.
Peninsula Valdes face parte din patrimoniul UNESCO

În apele Mării Argentinei, în provincia Chubut, se află o peninsulă deosebită, cu o formă aproape rectangulară, numită Valdes. Are o extensie de 3.625 km şi pe teritoriul ei au fost consemnate mai multe lacuri sărate. Cel mai mare dintre acestea se află la 40 de metri sub nivelul mării, astfel că el a fost consemnat drept cel mai jos punct din Argentina şi America de Sud. Graţie ecosistemelor variate, peninsula a fost declarată rezervaţie naturală şi e protejată prin lege. "Area Natural Protegida Peninsula Valdes" cuprinde tot spaţiul terestru, aerian şi maritim pe o rază de trei mile marine de jur împrejur.

Cercetătorii au inventariat în zonă peste 181 de specii de păsări (66 dintre ele migratoare), printre care se numără şi neobişnuitul porumbel antarctic. Şi încă un important "amănunt" ecologic: datorită măsurilor de protecţie, populaţia balenelor australe revine, încetul cu încetul, la normal. Fiind o importantă rezervaţie naturală, cu ecosisteme unice, peninsula Valdes a fost inclusă de către UNESCO în patrimoniul mondial al umanităţii. Şi alte parcuri naţionale (din Anzi) au fost încadrate în patrimoniu: Lanin, Los Glaciares, Monte Leon, gheţarul Perito Moreno, regiunea Tierra del Fuego.

Goana după terenuri

Datorită bogăţiilor sale, Patagonia i-a atras ca un magnet pe diverşi oameni de afaceri sau simpli aventurieri, care văd în aceste tărâmuri îndepărate o sursă de câştig constant. Puţinii locuitori nu s-au putut împotrivi decât în mică măsură cursei neînfrânate de vânzare a pământurilor de către autorităţile argentiniene sau chiliene, în ciuda protestelor venite din partea organizaţiilor ecologiste sau social-umanitare.

Datele mai mult sau mai puţin oficiale arată că, până în prezent, din Patagonia au fost vânduţi deja 300.000 de kilometri pătraţi, adică o suprafaţă mai mare decât cea a României. Lipsa unei legislaţii naţionale pe această temă a accelerat procesul de achiziţionare a terenurilor de către diverşi "investitori" străini.

Nu o dată, sub masca bunelor intenţii şi a "progresului", aceştia au distrus habitatul unor specii de animale sau plante unice în lume. Cel mai mare proprietar de terenuri din Patagonia este, de departe, grupul italian de afaceri în lumea modei Benetton, care posedă un total de 900.000 de hectare. Grupul a fost implicat în mai multe scandaluri referitoare la faptul că, pentru a-şi construi fabricile de confecţii din Patagonia, a expropriat familii întregi de indieni MapuChe, profitând de naivitatea acestora şi de nepriceperea lor în domeniul "afacerilor".

Proteste faţă de aceste activităţi şi demersuri ale celor patru fraţi Benetton au avut loc în lumea întreagă, unul dintre cele mai răsunătoare fiind cel din faţa magazinului Benetton din New York, în primăvara lui 2001.
Din categoria marilor posesori de terenuri mai fac parte vice-preşedintele AOL/Time Warner, americanul Ted Turner, sau Joseph Lewis, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Marea Britanie.

Un loc aparte îl ocupă şi Douglas Tompkins, care a intrat în mai multe rânduri în vizorul organizaţiilor ecologiste. Tompkins a cumpărat deja 276.000 de hectare în numele fundaţiei sale "ecologice", Patagonia Land Trust. Dar aceste achiziţii s-au dovedit a fi nişte paravane care au ascuns alte tranzacţii, mai puţin legale. Tompkins a cumpărat, la un moment dat, un teren care urma să fie declarat "parc naţional". Pentru că l-a vândut unei organizaţii ambientaliste, el a obţinut mai multe avantaje fiscale.

Aurul albastru al Patagoniei

Prin regiunea Aisen, una dintre cele mai bogate în apă dulce din lume, aflată în nordul Patagoniei, trece râul Baker, ale cărui ape urmează să fie exploatate pentru un enorm proiect hidroelectric, ce va fi concretizat de societatea Endesa. Aceasta a fost fondată în Chile, în 1943.

Pe parcursul timpului, a profitat de legile de pe vremea dictatorului Pinochet, cumpărând terenuri traversate de râuri, ori chiar lacuri întregi. În 1990, Endesa s-a privatizat, iar în prezent este curtată de renumita ENEL din Italia. Noul proiect hidroelectric prevede construirea a două mari diguri, aflate la distanţă de câţiva kilometri unul de altul, care vor "bloca" apele râului Baker. Aceasta presupune inundarea a cel puţin 8.000 de hectare din pământul cel mai apreciat din zonă pentru fertilitatea sa. Un proiect analog are ca "personaj principal" râul Pascua, aflat la o distanţă de doar câţiva kilometri mai la sud.

Energia produsă în Aisen ar urma să fie transportată deopotrivă până la Santiago şi până într-o zonă din nord, unde se găsesc mai multe exploatări miniere. Proiectul Endesa provoacă şi acum vii polemici. Motivele ţin, evident, de raţiuni ecologice. Asociaţiile de gen, sprijinite de cetăţeni, au format cea mai importantă organizaţie de protejare a mediului, "Coalicion Ciudadana por Aisen", care susţine că "progresul pe termen scurt nu poate echilibra dezastrul ecologic pe termen lung şi marele impact ambiental presupus de punerea în practică a unor asemenea proiecte".

Un Eldorado minier

Sudul Patagoniei îi atrage, de asemenea, pe oamenii de afaceri şi pe multinaţionale. În sud au fost descoperite importante zăcăminte de aur şi de hidrocarburi. Concesiunile merg pe bandă rulantă, în defavoarea comunităţilor de indieni MapuChe, care nu par a fi conştiente de bogăţiile pământurilor lor. În ciuda recunoaşterii oficiale a drepturilor lor constituţionale, comunităţile MapuChe sunt o pradă uşoară pentru marile firme blindate cu avocaţi, aşa că exproprierile mai mult sau mai puţin consimţite merg pe aceeaşi bandă rulantă.

Un alt proiect care atentează la dreptul de posesiune al localnicilor, dar şi la viaţa unor ecosisteme,
este cel al unei companii miniere din Elveţia, Xstrata, care ar dori să construiască un mare baraj pe fluviul Cuervo. Acesta curge printr-una dintre cele mai sălbatice zone ale Patagoniei chiliene.

Dacă proiectul se va concretiza, o zonă amplă - ce adăposteşte peste 25 de specii de animale şi plante ameninţate cu dispariţia - va fi inundată.

Gheţarul Perito Moreno, cel de-al treilea izvor de apă dulce

În partea sud-vestică a provinciei Santa Cruz se află una dintre cele mai impresionante atracţii turistice ale Patagoniei argentine. Este vorba de gheţarul Perito Moreno, care reprezintă, la nivel mondial, cea de-a treia rezervă de apă dulce. Are o suprafaţă de 250 de kilometri pătraţi şi o lungime de 30. Periodic, el înaintează în Lacul Argentino (în formă de "L"), formând un dig natural înalt de 60 de metri care "împarte" lacul în două. Pe măsură ce gheţarul înaintează, apele lacului din partea numită Brazo Rico se ridică până la 30 de metri.

Presiunea enormă produsă de această masă de apă ajunge să "rupă" bariera de gheaţă, dând naştere unui spectacol natural unic în lume. Acest ciclu dig/ruptură nu se produce la intervale regulate de timp, ci poate avea loc fie de două ori pe an sau o dată la un deceniu. Prima ruptură menţionată în documente datează din 1917. Cu acea ocazie, gheţarul a tras după sine în apele lacului o pădure de copaci "arrayan".