Partidul şi Ceauşescu au copilărit împreună

Nicolae Ceauşescu s-a născut între revoluţia rusă şi înfiinţarea Cominternului. A mers spre moarte intonând Internaţionala. Ca şi Grigori Zinoviev, primul lider al Cominternului, Nicolae Ceauşescu a fost executat de ai săi, în ultimul proces stalinist din Europa.

„Actele lor purtau grandoarea epopeii", scria despre revoluţionarii bolşevici Belu Zilber (1901-1978).  Acest proscris al partidului îi elogia astfel pe autorii revoluţiei din 1917 după ce ispăşise 17 ani de închisoare din condamnarea pe viaţă pronunţată în „procesul Pătrăşcanu" (1954).  Bolşevicii redactaseră o constituţie, construiseră o industrie şi creaseră un proletariat industrial, luaseră măsuri pripite, uneori greşite, dar... nu s-au jucat niciodată! Nu s-au jucat nici în 1919, când au înfiinţat Internaţionala a III-a (Cominternul). Scopul ei - declanşarea focarelor revoluţiei proletare în lume.  Sub bagheta Cominternului au fondat partide comuniste în Europa. Acţiunile lor erau orchestrate de „revoluţionarii de profesie" instruiţi de Moscova. Agenţi secreţi, spioni şi complotişti în favoarea Uniunii Sovietice, în fapt. Vânaţi, arestaţi şi condamnaţi, ca atare, pe teritoriile ţărilor unde activau.

Comunismul supravieţuieşte în numele străzilor din Galaţi

Boris Stefanov, lider al PCdR

În 1924, anul de dinaintea intrării micului Ceauşescu în şcoala primară, comuniştii au fost interzişi în România. Autorităţile au primit ostil ştirea înfiinţării organizaţiei ce propaga teoriile şi subversiunile revoluţiei proletare mondiale.  Astfel că, la 12 mai 1921, poliţia a pus capăt congresului de constituire şi i­-a arestat pe cei care votaseră pentru afilierea la Comintern. Cel de-­al doilea congres, în fapt continuarea primului, s-a ţinut la Ploieşti (octombrie 1922). Participanţii  s-­au declarat constituiţi în „Partidul Comunist din România, secţiune a Internaţionalei Comuniste", alegându-şi „organele de conducere". Minorităţile din România Mare, s-a spus acolo, vor „cuceri deplina libertate numai în cadrul Republicii Socialiste Federative a Sfaturilor din Balcani".  Faţă de „chestiunea autodeterminării popoarelor", Moscova a susţinut continuu desprinderea grupurilor etnice neromâneşti şi, implicit, destrămarea statului român.

„Stat imperialist"

S-a trecut şi la fapte.  Liderul cominternist Vasili Kolarov a elaborat în august 1924 planul operaţiunilor împotriva României „expansioniste". În septembrie, grupuri înarmate de agenţi sovietici au declanşat „rebeliunea" din Basarabia, înfiinţând „comitete revoluţionare" în diverse localităţi. Un grup de şoc, condus de comisarul sovietic Nenin, a declarat provincia din stânga Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. În acelaşi an, prin „legea Mârzescu", Partidul Comunist din România (PCdR) a fost scos în afara legii. Iar Cominternul l-a eliberat din funcţia de lider al partidului pe Gheorghe Cristescu-Plăpumaru.

De-atunci şi până în toamna lui 1945, conducătorii PCdR au fost străini iar congresele şi conferinţele comuniştilor români au fost ţinute în afara graniţelor ţării. La  Gorcovo, lângă Moscova (3-24 decembrie 1931), a fost al cincilea congres şi ultimul din ilegalitatea PCdR. A face însă faţă directivelor Cominternului şi a te strecura în politica unei ţări care repudia sovietele, revoluţia proletară şi destrămarea statului nu era lucru uşor. Directivele venite din exteriorul ţării se ciocneau, apoi, deseori cu hotărârile luate în ţară.  Astfel că „luptelor fracţioniste" între lideri vor fi o constantă a vieţii de partid.

Contrar versiunilor acreditate după retragerea trupelor sovietice din România (1958),  comuniştii români nu s-au manifestat ca opozanţi ai Moscovei. Fapt imposibil de altfel deoarece înşişi fondatorii PCdR votaseră condiţiile de afiliere la Internaţionala a III-a. Una dintre acestea prevedea că „deciziile Cominternului şi ale Comitetului său Executiv sunt obligatorii pentru toate partidele membre". Cominternul a fost un „Partid Comunist unic, cu filiale în diferite ţări", după cum l-a definit Zinoviev, întâiul lui conducător.  Imnul comuniştilor a fost Internaţionala. A apucat să-i murmure primele versuri şi Ceauşescu în drumul către plutonul de execuţie. 

Conducătorii

Partidul comunist din România şi ultimul său lider au copilărit împreună.  În 1929, anul când micul Nicolae Ceauşescu părăsea satul natal, PCdR era condus de ucraineanul Vitali Holostenko, care-l înlocuise cu un an înainte pe ungurul Elek Koblos. La cunoştinţa lui Ceauşescu cu organizaţia de tineret comunistă, dirijată, de asemenea, prin structura internaţională a Cominternului,  polonezul Alexandr Danieluk-Ştefanski era liderul partidului. Acela a condus PCdR până în decembrie 1934, când i-a luat locul Boris Ştefanov.

În „procesele staliniste" au pierit Holostenko şi Koblos, acuzaţi, probabil, de troţkism ori (şi) de spionaj în favoarea guvernelor „imperialiste" din ţările unde activaseră cu misiuni comuniste. Ultimii doi conducători ai PCdR din ilegalitate au fost ungurii Bela Brainer şi Ştefan Foriş. Exceptându-l, se pare, pe Foriş, Ceauşescu n-a cunoscut vreunul dintre aceşti conducători  ai PCdR.  Ca şi Zinoviev, primul dirijor al „revoluţiei mondiale", Ceauşescu a pierit ucis de ai săi, într-un proces de pură construcţie stalinistă.

"Cominternul este partidul mişcării revoluţionare a proletariatului internaţional. Proletariatul internaţional nu-şi va băga săbiile în teacă până când nu va fi creată Federaţia Republicilor Sovietice din întreaga lume...''
Manifestul de constituire 1919

Internaţionala

Versurile cântecului -considerat stindard al socialiştilor, anarhiştilor şi comuniştilor - le-a scris unul dintre revoluţionarii Comunei din Paris. Cântecul de luptă şi protest se intona cu pumnul strâns al dreptei ridicate. Interzis în diverse etape şi ţări, l-au cântat şi demonstranţii din vara lui 1989 în Piaţa Tiananmen. Versiunea română este aceasta:

Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osândiţi la foame, sus!
Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,
Să-nceapă al lumii vechi apus!
Sfârşiţi odată cu trecutul negru,
Sculaţi, popor de osândiţi!
Azi nu sunteţi nimic în lume,
Luptaţi ca totul voi să fiţi!
Refren
Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Internaţionala
Prin noi s-o făurim!

Sculaţi, nu-i nici o mântuire
În regi, ciocoi sau dumnezei!
Unire, muncitori, unire,
Şi lumea va scăpa de ei!
Prea mult ne-au despuiat tâlharii
Ce-n lume, lux, desfrâu se scald:
Să ne unim toţi proletarii,
Să batem fierul cât e cald!

Ţărani şi muncitori, noi suntem
Partidul, mare muncitor!
Pământul este-al celor harnici,
Cei leneşi plece unde vor!
Când vulturi lacomi, corbi de pradă,
N-or mai pluti nori negri-n vânt,
Pe cer luci-va-ntotdeauna
Al înfrăţirii soare sfânt

De moarte bună

Gheorghe Cristescu-Plăpumaru Foto: arhivele naţionale

Gheorghe Cristescu, zis Plăpumarul (1882- 1973) a intrat la 15 ani în mişcarea socialistă. În 1919 era unul dintre cei şapte deputaţi socialişti din Parlamentul României Mari. Împreună cu Eugen Rozvany, Ion Flueraş, David Fabian, Alexandru Dobrogeanu-Gherea şi Constantin Popovici a participat la cel de-al doilea Congres al Cominternului (1920). Inspirat de ideologia internaţionalismului proletar, a convocat la Bucureşti congresul din 8  mai 1921 care a condus la constituirea PCdR.

După procesul din Dealul Spirii, a ieşit din închisoare în iunie 1922 prin amnistia dată de Regele Ferdinand. Cum arestările se făcuseră înainte de încheierea congresului de constituire a PCdR, abia la Congresul al II-lea, organizat la Ploieşti (1922), Gheorghe Cristescu a devenit liderul comuniştilor români.

Eliberat din funcţie în 1924, Cristescu a înfiinţat  Partidul Socialist (1927) fără a se bucura de mare aderenţă. Şi-a păstrat însă opţiunile socialiste până la capăt. În împrejurări neexplicate clar, primul lider al comuniştilor români a efectuat prin anii '50 o condamnare administrativă. A decedat, după reabilitările făcute de Ceauşescu, fără a fi reprimit în partid. Spre deosebire de majoritatea liderilor PCdR însă, el a murit de „moarte bună". În 1969 a fost invitat la Congresul al X-lea al partidului. Dar în discursul public era deja pomenit ca şi cum s-ar fi dus demult dintre vii.

Primul lider al Cominternului

Biografia reală a primului conducător al Cominternului, Ceauşescu a aflat-o târziu. Fusese printre aceia care-au luat cunoştinţă de condamnarea crimelor lui Stalin prin „raportul secret" citit de Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS (1956). Numele lui Zinoviev fusese pronunţat în şirul victimelor. Abia în 1988, primul lider al Cominternului a fost reabilitat de Gorbaciov. Atunci i-a fost făcută publică şi biografia de revoluţionar. Prin buletinele speciale de informaţii ce-i erau destinate, a luat cunoştinţă de ea şi Ceauşescu.

Grigori Zinoviev Foto: fototeca online a comunismului

Grigori Zinoviev, născut Apfelbaum (1883-1936), a fost unul dintre fondatorii fracţiunii bolşevice a socialiştilor ruşi (1903). Urmărit de poliţie, a trăit în exil nouă ani. Abia după revoluţia sovietică din toamna lui 1917 a revenit în Rusia. Opiniile sale din această etapă au fost contrarii tacticii leniniste. Împreună cu Kamenev (1883-1936) au susţinut numirea unui „guvern socialist", alcătuit din bolşevici şi menşevici. Împărtăşeau, de asemenea împreună, teoria continuării războiului împotriva Germaniei. Ca vechi şi reputat revoluţionar, puterea sovietică i-a încredinţat funcţii însemnate: conducător al Cominternului (1919- 1926) şi membru al Biroului Politic al CC al PCUS (1919-1926). Cu acelaşi Kamenev l-a susţinut pe Stalin în ocuparea funcţiei de lider al PCUS după decesul lui Lenin (1924). „Troika" Stalin-Zinoviev-Kamenev l-a izolat şi îndepărtat pe Troţki, creatorul şi comisarul Armatei Roşii.

Odată Troţki exilat, Stalin a trecut la debarasarea de vechea „gardă leninistă". I-a declarat pe Troţki, Zinoviev şi Kamenev o „troikă" a opoziţiei, agenţi ai imperialismului, duşmani ai poporului sovietic şi ai revoluţiei proletare etc. Revocaţi din funcţii, Zinoviev şi Kamenev au fost excluşi din partid, iar împotriva exilatului Troţki s-au pus în mişcare mecanismele de asasinat reuşite în 1940.  În 1935, Zinoviev  a fost arestat, condamnat la moarte şi executat (1936). Acuzaţiile au fost inventate în consonanţă cu interesele politicii staliniste.

"Nu avem dreptate decât cu partidul şi prin partid, căci istoria nu ne furnizează alt mod de a avea dreptate.''
Lev Troţki revoluţionar

Contra „cretinismului parlamentar"

Chiar şi în ţările unde partidele comuniste au funcţionat legal, deputaţii lor nu aveau dreptul să cadă pradă „cretinismului parlamentar", cum hulea Marx democraţia zisă tradiţională. Datori să îmbine acţiunile parlamentare cu activitatea ilegală, în sarcinile lor de partid cădea şi infiltrarea în alte partide şi în sindicatele din ţările respective, ţintind controlul asupra lor. Obiectiv specificat astfel într-o rezoluţie a Congresului al II-lea (1920): „Niciun deputat comunist nu trebuie să uite că nu se află în parlament  pentru a face compromisuri cu reprezentanţii celorlalte formaţiuni, ci pentru a lucra ca agitator al partidului, ca un soldat trimis în tabăra duşmanului spre a duce la îndeplinire ordinele partidului. Deputaţii comunişti sunt răspunzători nu faţă de masa amorfă a alegătorilor, ci faţă de partidele comuniste din care provin, fie ele legale sau ilegale"

Afilierea partidelor

Pentru primirea partidelor în Comintern, Congresul al II-lea din 1920 a adoptat 21 de „condiţii". Mai importante erau următoarele:
„Articolul 2. Toate organizaţiile care fac parte din Comintern trebuie să-i excludă din rândul lor pe reformişti şi centrişti.
Articolul 3. Comuniştii vor crea pretutindeni «organizaţii ilegale paralele» care, în momentul decisiv, vor ieşi la lumină şi vor proclama conducerea revoluţiei.
Articolul 4. Vor desfăşura o propagandă intensă în rândul forţelor armate pentru a preveni folosirea lor în interesul «contrarevoluţiei».
Articolul 9. Vor prelua controlul sindicatelor.
Articolul 14. Vor sprijini Rusia sovietică în lupta împotriva contrarevoluţiei.
Articolul 16. Deciziile congreselor Cominternului şi cele ale Comitetului său Executiv sunt obligatorii pentru toate partidele membre."