Parlamentul contra separării puterilor

Victima reală a încercării demiterii preşedintelui nu este Băsescu. Este ideea separării puterilor în stat. Nu strâmbaţi din nas. Problema e gravă şi deloc academică. Principiul

Victima reală a încercării demiterii preşedintelui nu este Băsescu. Este ideea separării puterilor în stat. Nu strâmbaţi din nas. Problema e gravă şi deloc academică.

Principiul separării puterilor nu o vorbă goală. E una dintre cele mai importante cuceriri ale revoluţiei de la 1989. Trebuie pusă pe aceeaşi treaptă cu restaurarea democraţiei reprezentative şi a reafirmării domniei legilor. Degradarea ei e gravă şi trebuie oprită. Mai ales că şi înainte de acest incident separarea puterilor era destul de firavă.

Separarea puterilor în stat e o necesitate fundamentală în orice democraţie. Ideea este simplă. Ramurile puterii, legislativă (parlamentul), executivă (guvernul sau preşedintele) sau judecătorească trebuie să fie egale ca importanţă şi separate ca autoritate. Motivul? Ca să se ţină una pe alta în şah. Între cele trei ramuri, cea mai eficientă ar trebui să fie cea judecătorească. Ea nu este legată de mofturile populare (judecătorii fiind numiţi pe viaţă). Are deci puterea de a gândi dincolo de patimile momentului. Este, pe de altă parte, limitată în ceea ce poate face de regulile precise şi înguste ale dreptului. Nu poate deci inventa lucruri ce nu sunt justificate de logică sau precedent.

Justiţia ar avea, de aceea, puterea de a da imediat peste degetele parlamentarilor ce se îmbată cu ideea că legile sunt nevestele lor ascultătoare, pe care le pot certa, bate şi silui cum vor, că doar, vorba aia, "de aia e nevasta mea". Justiţia poate, pe de altă parte, să bată obrazul şi să trimită la colţ preşedinţii sau prim-miniştrii care tratează legile ca pe nişte ţiitoare, bune numai cât le fac mofturile.

Semnele că în cazul de faţă separarea puterilor în stat a fost pusă pe butuci sunt două. Unul e evident: puterea legislativă (parlamentarii) exagerează nişte conflicte de natură politică cu preşedintele şi le transformă în acuzaţii prăpăstioase şi nejustificate de fapte. Ei invocă trădarea Constituţiei şi impulsuri tiranice când e vorba de o simplă gâlceavă cu un preşedinte ce încearcă să îşi folosească puterea de influenţă informală pentru a mai mişca câte ceva într-un sistem semiletargic. Chiar dacă uneori lipsite de prudenţă, ieşirile lui Băsescu sunt departe de a se califica drept "încălcări grave ale prevederilor Constituţiei", cum pretinde actul de acuzare al PSD.

Cel de-al doilea semn că separarea puterilor în stat este suferindă, dacă nu aproape eliminată, este faptul că parlamentarii par să continue pe linia exagerării în ciuda faptului că au primit de la Curtea Constituţională un aviz negativ. Curtea le-a spus pur şi simplu că acuzaţiile lor sunt nefondate. Parlamentarii se fac însă că nu aud.

Acest al doilea semn al gripării separaţiilor în stat este, de fapt, cel mai important. El arată că problema e una de sistem. Parlamentul şi-a permis să dea cu tifla Curţii Constituţionale pentru că această creatură artificială, împănată cu foşti profesori de la Ştefan Gheorghiu şi procurori comunişti, e un câine fără dinţi. Un eunuc. Prin lege, puterea sa în această situaţie este consultativă. Mai mult, curtea e slabă pentru că ea a preluat atribuţii care în mod normal (cum era şi înainte de 1947) trebuiau să aparţină Curţii Supreme de Justiţie.

Criza de faţă ne aduce, deci, aminte că sistemul constituţional din România are defecte grave. Cel mai important este că puterea judecătorească nu e atât de puternică pe cât ar trebui, ca să ţină în şah parlamentarii prea zeloşi. Dacă aş fi preşedintele iubitor de dreptate, cum se prezintă Băsescu, şi dacă aş ieşi învingător din această bătălie, nu votul uninominal m-ar preocupa. Aş încerca să repun pe tapet slăbiciunea nejustificată a Curţii Supreme şi lipsa de noimă a unei Curţi Constituţionale fără puteri reale.

Dacă aş fi preşedintele iubitor de dreptate, cum se prezintă Băsescu, şi dacă aş ieşi învingător din această bătălie, nu votul uninominal m-ar preocupa. Aş încerca să repun pe tapet slăbiciunea nejustificată a Curţii Supreme şi lipsa de noimă a unei Curţi Constituţionale.