Părinţi "second-hand"

Relaţiile în cadrul unor familii recompuse sunt, de cele mai multe ori, greu de gestionat. Copiii ai căror părinţi sunt vitregi au, de cele mai multe ori, dificultăţi în acceptarea

Relaţiile în cadrul unor familii recompuse sunt, de cele mai multe ori, greu de gestionat.

Copiii ai căror părinţi sunt vitregi au, de cele mai multe ori, dificultăţi în acceptarea autorităţii acestora. Pe de altă parte, şi părinţii vitregi sunt dezorientaţi şi nepregătiţi pentru relaţia cu copiii partenerului. Catherine Audibert, psiholog şi psihanalist, se ocupă de mai mulţi ani de aceste probleme legate de relaţiile interfamiliale dintre copii şi părinţii "second-hand".

De cele mai multe ori, când o relaţie de cuplu şi o căsnicie implică şi existenţa unor copii dintr-o căsătorie anterioară, părintele vitreg se simte stânjenit în noua ecuaţie domestică. Speranţele că îşi va iubi copiii "de import" la fel de mult ca şi cum ar fi propriii copii sunt de multe ori spulberate în momentul în care se confruntă cu respingerea arătată de cei mici.

"Cei mai mulţi dinte părinţii vitregi nu ştiu deloc care le este cu adevărat locul în noua familie", subliniază Catherine Audibert. "Care sunt limitele între care pot interveni? Care le sunt drepturile faţă de copiii soţului sau soţiei? Care le sunt îndatoririle? Oare se vor împăca? Oare le vor putea spune nu atunci când este nevoie? De cele mai multe ori, astfel de întrebări nu au un răspuns, deoarece în acest domeniu delicat nu există repere stricte", explică în continuare Catherine Audibert.

"Nu eşti părintele meu!"

Este laitmotivul copiilor atunci când vor să se sustragă autorităţii exercitate de părintele vitreg. Şi, în parte, mulţi psihiatri le dau dreptate. Este chiar şi fraza cu care o cunoscută specialistă franceză în pedopsihiatrie, Marie-Claude Vallejo, şi-a intitulat o lucrare dedicată acestor probleme interfamiliale.

Tocmai această atitudine de frondă, care riscă să rupă definitiv relaţia copil-părinte vitreg, îl determină pe acesta din urmă să rămână de cele mai multe ori în expectativă, mai ales la începutul relaţiei cu copiii partenerului. Pentru aceştia, noul sosit în familie reprezintă un străin.

Pentru o mamă vitregă, situaţia este oarecum mai dificilă, deoarece are mereu tendinţa de a se implica mai serios în viaţa copiilor soţului, cu atât mai mult cu cât acesta îi transferă inconştient gestionarea şi rezolvarea tuturor problemelor casnice. Iar pe de altă parte, din cauza sentimentului matern, mama vitregă se situează într-o mai mare proximitate afecti-vă faţă de copiii soţului.

Cu alte cuvinte, îşi investeşte visul matern în relaţia cu copiii pe care şi i-ar dori ai ei. De multe ori însă răspunsul acestora nu este pe măsura aşteptărilor. Aşa se face că mama vitregă este cea situată "în prima linie" a conflictelor care apar în astfel de combinaţii familiale. În ceea ce priveşte situaţia tatălui vitreg, acesta este de cele mai multe ori în indiferenţa ce caracterizează de regulă sexul masculin în legătură cu relaţiile afective.

Tatăl vitreg rămâne de cele mai multe ori doar "finanţatorul" întregii celule sociale nou-formate. Mai multe anchete sociale au demonstrat că taţii vitregi contribuie la creşterea resurselor femeilor cu care se căsătoresc şi a copiilor acestor femei, uneori în detrimentul copiilor lor naturali. Nu de puţine ori, copiii vitregi le sunt recunoscători acestor taţi-finanţatori pentru că i-au ajutat să-şi amelioreze nivelul de trai. "Ca orice adult care trăieşte sub acelaşi acoperiş, şi copiii trebuie să respecte aceleaşi reguli de viaţă", atrage atenţia Catherine Audibert.

"Tocmai de aceea, este datoria noului cuplu de a le trasa copiilor aceste reguli, deoarece sunt regulile casei, şi nu ale unei singure persoane", subliniază psihologul francez. Pe de altă parte, când este vorba de decizii care implică educaţia, sănătatea sau cele care implică modificarea look-ului, spre exemplu, deciziile nu pot fi luate fără a consulta şi părintele-extern, cel rămas în afara cuplului nou-format.

Spre exemplu, dacă mama vitregă decide să-i schimbe complet garderoba fiicei vitrege, este mai bine să facă acest lucru numai după ce obţine şi acceptul mamei naturale. Altfel, aceasta se va simţi ofensată, înlocuită de mama-vitregă în viaţa fiicei sale naturale, explică Catherine Audibert. Cu toate acestea, părinţii-vitregi au şi datoria să-şi exercite autoritatea.

"Unii părinţi vitregi spun: <> " . La rândul lor, copiii au nevoie de repere solide pentru a adopta atitudini corecte în viaţă. Psihologii spun că este necesar ca părinţii vitregi să intervină pentru a corecta anumite derapaje în comportamentul copiilor şi că
este mai bine să o facă la timp decât să stea în expectativă, însă nu cu violenţă, deoarece vor fi suspectaţi de copii că o fac cu rea-intenţie.

Rolul în educaţie

Mulţi psihologi încearcă să stabilească rolul părinţilor vitregi în educaţia copiilor. Este nevoie ca aceste drepturi să fie recunoscute legal? Trebuie să le acordăm un statut particular? Sau doar să le fie recunoscut rolul în educaţia copilului vitreg şi să primească un soi de "mandat educativ" sau un soi de "convenţie de partajare a autorităţii parentale", susţine Catherine Audibert.

În legătură cu acest subiect, părerile psihologilor rămân partajate. Sylvie Cadolle, sociolog şi specialist în problematica familiilor recompuse, susţine că pentru un bărbat divorţat, ai cărui copii sunt crescuţi de un alt tată, rolul este extrem de ingrat. "Când realizează că rolul lor de cap al familiei s-a terminat şi a fost preluat de un alt <> , bărbaţii se <> şi devin indiferenţi în legătură cu implicarea în educaţia
copilului/copiilor lui", detaliază Sylvie Cadolle.

"Cei mai mulţi, când se distanţează din ce în ce mai mult de copil/copii, renunţă preventiv, pentru a nu intra într-o competeţie cu <> . Deşi partajarea educaţiei unui copil ne pare o idee seducătoare, în societatea actuală există o reprezentare exclusivistă a parentalităţii.

"Când o femeie trebuie să îi predea unei alte femei carnetul de sănătate al copilului, sentimentul este sfâşietor", explică Sylvie Cadolle. Gelozia şi rivalităţile sunt de asemenea sentimente foarte normale, atâta timp cât părinţii încă au acel sentiment de "proprietari" ai copiilor lor. "Nu putem continua pe aceeaşi schemă; un copil poate fi educat şi de altă persoană", susţin psihologii.