"Palatele Bucureştiului: Ştirbey"

Povestea sa începe odată cu secolul al XIX-lea. Către 1800, pe locul său se afla un domeniu întins al boierilor Ştirbey şi o serie de case ale acestora. Era margine de oraş, cu o

Povestea sa începe odată cu secolul al XIX-lea. Către 1800, pe locul său se afla un domeniu întins al boierilor Ştirbey şi o serie de case ale acestora. Era margine de oraş, cu o atmosferă patriarhală. Familia Ştirbey va profita de acest lucru transformând vechile case într-un palat somptuos, în două etate: 1820 şi 1840-1843. De fapt, ceea ce vedem astăzi este opera mai tânărului Barbu Ştirbey, care se întorcea în 1824 de la Paris, unde îşi luase doctoratul în drept.

Sub impresia palatelor pariziene ale orăşenilor înstăriţi, Barbu Ştirbey va transforma radical reşedinţa părinţilor săi. El nu a adus doar un stil nou în arhitectura timpului, ci şi un mod de viaţă foarte diferit de canoanele epocii; aici s-au organizat unele dintre cele mai somptuoase baluri, cum a fost cel din iunie 1843, oferit în cinstea Prinţului Albert al Prusiei.

Saloanele palatului erau mobilate integral în stilul occidental, cu mobilier în stucatură, cu luminaţie, punând perfect în valoare toaletele strălucitoare ale doamnelor şi eleganţa de gală a domnilor. A urmat o perioadă politică tulbure, survenită în anul 1853, când trupele ruseşti au ocupat Valahia şi, implicit, Bucureştii. Barbu Ştirbey, care guverna Valahia din 1849, s-a retras într-un exil parizian forţat, iar reşedinţa a fost ocupată de un bătrân feldmareşal rus, comandant al trupelor ruseşti de ocupaţie, în toamna anului 1853. De el se leagă o întâmplare a cărei poveste a circulat multă vreme în Bucureşti: vizita actriţei Rose Pompon. Aceasta era renumită în cancanurile pariziene şi avea nevoie de un paşaport pentru a pleca în Rusia. După ore întregi de aşteptare în saloanele palatului a fost primită într-un târziu de feldmareşal. După un supeu şi o noapte petrecută împreună, frumoasa Rose... a plecat cu mult doritul paşaport. În iulie 1854, trupele ruseşti se retrag în mare grabă din Valahia sub presiunea trupelor austriece şi turceşti, iar familia Ştirbey îşi recuperează reşedinţa princiară, dar şi scaunul domnesc.

Deşi va pierde ulterior domnia, în anul 1856, în favoarea unui interimat asigurat de Alexandru Ghica, Barbu Ştirbey va supravieţui până în anul Unirii, moartea surprinzându-l la Nisa, pe malul Mediteranei.