Palatele din Ardeal, răpuse de nepăsare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Palatele din Ardeal, răpuse de nepăsare
Palatele din Ardeal, răpuse de nepăsare

Peste 500 de reşedinţe nobiliare din Banat, Crişana, Transilvania şi Maramureş, declarate monumente istorice, sunt date uitării şi zac în paragină.Un grup de studenţi de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ a pornit într-o expediţie pentru a inventaria, clasa şi studia aceste clădiri, în speranţa atragerii atenţiei publice. Click aici pentru Fotogalerie!

Spre deosebire de Castelul Corvineştilor din Hunedoara sau Castelul Mikes din Cluj, există, dincolo de Carpaţi, un număr impresionant de mare de reşedinţe nobiliare care nu au avut un destin la fel de fericit ca acestea şi din care tot ce a rămas astăzi este o adunătură de pietre, fiind lăsate în paragină, într-o stare aproape irecuperabilă.

Pe marginea drumurilor naţionale, în sate prin care trecem în drum spre alte locuri, în pustiuri, nesemnalate, pot fi găsite, aproape din greşeală, foste palate de care acum nu mai ştie aproape nimeni. Majoritatea sunt bijuterii arhitecturale care şi-au pierdut, de-a lungul timpului, funcţia de reşedinţe nobiliare, fiind, mare parte din ele, expropriate şi transformate în CAP-uri în timpul comunismului.

În 2007, studenţii la Arhitectură din anul trei primeau o provocare din partea dnei prof. dr. arh. Anca Brătuleanu, de la catedra de Istoria şi teoria arhitecturii, care le propunea să îşi aleagă fiecare trei dintre aceste reşedinţe nobiliare lăsate în paragină şi să realizeze un studiu pe marginea lor. Miza exerciţiului era câştigul didactic obţinut.

Câţiva dintre studenţi au luat propunerea în serios şi au mers puţin mai departe, propunându-şi să viziteze şi să studieze cât mai multe din aceste clădiri. Consultând o listă a monumentelor istorice şi bifând tot ce era listat sub denumirea de castel, palat sau conac, au pornit să verifice existenţa lor şi să noteze stadiul în care se află. Rezultatul a fost mai mult decât surprinzător. Iată câteva dintre sutele de clădiri vizitate. Aproape toate se află în paragină. 

Castelul de Mercy, satul Carani, judeţul Timiş

Construit între 1733-1734, castelul este una dintre cele mai vechi construcţii din Banat. A aparţinut iniţial contelui Claudius Florimund de Mercy, guvernator al Banatului. După ce este numit mareşal, contele participă la o expediţie în sudul Italiei şi moare în Bătălia din Parma. Nu are urmaşi, dar îşi trece numele contelui Argenteau, din care va lua naştere familia Mercy-Argenteau. Castelul va intra în posesia acestei familii, devenită ulterior una dintre cele mai influente din Franţa.

Din trecutul glorios al clădirii supravieţuiesc acum doar câteva semne. Există încă gratiile şi uşile de fier nituit lucrate de meşteri austrieci, o serie de fierării impresionante, tiranţi metalici ţinând pereţii pivniţei, câteva fragmente colorate de vitralii din perioada romantică şi, în vârful clădirii, o roză a vânturilor cu iniţiale echivalente cuvintelor maghiare pentru punctele cardinale, de pe vremea când Banatul se afla în administraţia Ungariei.

În timpul comunismului, castelul a fost transformat în CAP. Este vizibilă amprenta lăsată de această perioadă în structurile rămase în picioare: tencuiala, uşile, ferestrele, acoperişul, dezordinea.În prezent, castelul este în paragină. Este încadrat în lista monumentelor istorice ale judeţului Timiş şi aparţine statului român. Nu există fonduri pentru a fi reabilitat.

Castelul Lonyai din satul Medieşul Aurit, judeţul Satu Mare

Castelul Lonyai din satul Medieşul Aurit

Castelul renascentist a fost construit de familia Lonyai la 1630. O inscripţie pe faţadă demonstrează acest lucru. Construcţia fusese clădită pe ruinele unei fortificaţii deja existente încă din secolele X–XI.

Satul în sine s-a dezvoltat în jurul castelului. Denumirea lui se leagă de castel: Medieşul Aurit provine din cuvântul maghiar „megye“ (judeţ, comitat), iar adjectivul „aurit“ trimitea la bogăţia castelului presupus a fi decorat în interior numai cu foiţă de aur.
În 1707, castelul este incendiat în timpul revoluţiei lui Gheorghe Rakoczy II.

Ruinele sunt cumpărate în 1732 de familia Wesselenyi, apoi de familia Teleki, în posesia căreia se va afla pe tot parcursul secolului XIX.

În 1940, castelul este restaurat. În 1945, este aruncat în aer de către trupele germane în retragere, care folosiseră aripile de nord şi de est ale castelului ca depozit de muniţie, conform unor surse. Conform altora, distrugerea castelului este pusă pe seama trupelor sovietice. De atunci, acesta a rămas în paragină. În anii ’70, lucrările de consolidare a castelului au constat în punerea unor zăbrele de lemn la ferestre, turnarea unor centuri de beton şi zidirea tunelurilor.

Astăzi, castelul este în ruină. Face parte din lista monumentelor istorice ale judeţului Satu Mare şi se află în proprietatea statului. Ioan Rişco, şeful serviciului pentru situaţii de urgenţă în cadrul Primăriei Medieşul Aurit, ne declară că singurele lucrări de consolidare au fost desfăşurate în urmă cu 3-4 ani de către Muzeul Judeţean şi au constat în „refacerea încadraturii geamurilor”. Pentru alte lucrări, Ioan Rişco afirmă că nu există fonduri.

Castelul din Sânmiclăuş, judeţul Alba

image

Palatul din Sânmiclăuş a fost cumpărat de SC Jidvei SRL

image


Castelul din Sânmiclăuş a fost construit între anii 1668-1683, după planurile nobilului Miklos Bethlen (1642-1716), om politic şi scriitor, care studiază, printre altele, arhitectura în Olanda, la Universităţile din Utrecht şi Leyden. Iniţial înconjurat de un şanţ de apă şi un zid de apărare cu cinci bastioane, castelul este realizat în stilul Renaşterii târzii, din piatra rămasă de la vechiul castel al familiei şi de la cetatea medievală Egur aflată pe un deal în apropiere. Clădirea este un volum compact, fără curte interioară, cu laturi aproape egale. Spectaculoasă ca faţadă este latura de sud, unde există o loggie pe două niveluri, ce se deschide spre Târnava Mică.

În 1719, aici are loc căsătoria fiicei baronului Bethlen cu Zsigmond Kemeny. În 1856, castelul ajunge în proprietatea familiei
Brukenthal, care renovează castelul şi îl transformă în şcoală agricolă.În 1918, castelul intră în posesia statului, iar în timpul regimului comunist devine parte a IAS-ului Jidvei. A fost, pe rând, grădiniţă de copii, închisoare, cantină, carmangerie.

Astăzi, castelul se află într-o stare avansată de degradare. Este trecut pe lista monumentelor istorice ca bun de patrimoniu naţional cu o valoare excepţională. Domnul George Poşa, viceprimar al comunei Şona, de care aparţine Sânmiclăuş, ne-a declarat că monumentul a fost cumpărat de SC Jidvei SRL, dar că momentan acolo nu se desfăşoară nicio lucrare de reabilitare.

Palatul de la Cisteiu de Mureş, judeţul Alba

Ruinele palatului de la Cisteiu de Mureş 

Palatul de la Cisteiu de Mureş a aparţinut familiei Mikes, una dintre cele mai importante familii secuieşti din Transilvania, menţionată încă din 1506 ca ocupând unul dintre cele şapte scaune ale Ţării Secuilor. Participând în secolul XVII la luptele politice şi la diverse campanii de război, familia Mikes primeşte, drept răsplată, suprafeţe întinse de pământ.

În 1693, când Transilvania intră în componenţa Imperiului Habsburgic ca principat autonom, descendenţii familiei Mikes sunt ridicati la rangul de baroni, iar în anul 1696 primesc titlul de conţi (grofi).

Ansamblul de la Cisteiu de Mureş este compus din mai multe clădiri datând din perioade diferite: aliniată cu accesul principal se află curia, ridicată în 1796, din care se păstrează astăzi un impresionant timpan baroc. Urmează hambarul, ce datează tot din secolul XVIII. Ultimul element al ansamblului este palatul neoclasicist, construit în secolul XIX, cu un parter supraînălţat. Palatul este astăzi în ruine, din el păstrându-se pivniţele, câţiva pereţi şi coloanele din cărămidă de la intrare. Este încadrat în lista monumentelor istorice ale judeţului Alba, aflându-se în proprietatea statului.

Conacul Nikolici, satul Rudna, judeţul Timiş

Pământurile din Rudna au fost cumpărate în 1781 de către Teodor Iancovici de Mirievschi şi Iovan Nikolici, cei doi fiind buni prieteni şi cunoscându-se din tinereţe.

După ce cărturarul sârb Mirievschi, înalt funcţionar al Imperiului Habsburgic şi primul proprietar al conacului, se mută în Rusia să reformeze sistemul de învăţământ rusesc, Iovan Nikolici intră în posesia pământurilor şi conacului acestuia, construit în 1782. Urmaşul său, Iovan Nikolici II, a devenit baron, iar urmaşul acestuia, Feodor Nikolici, guvernator al Bosniei şi Herţegovinei între 1882-1886.

După 1924, terenurile baronului intră în posesia statului, iar conacul are succesiv mai mulţi proprietari. În timpul regimului comunist, este sediu al trupelor de grăniceri, apoi sediu CAP.

Astăzi, conacul este într-o stare avansată de degradare. Se află în posesia Marei Rademaher, o bănăţeancă domiciliată în Germania, care l-a cumpărat de la moştenitorii ultimului proprietar. Domnul Milanov Iovan, viceprimar al comunei Giulvăz, de care aparţine satul Rudna, ne-a declarat că singurele acţiuni de reamenajare a clădirii au fost realizate la subsol, unde proprietara locuieşte atunci când vizitează ţara.

Un caz fericit

image

Palatul din satul General Berthelot

image


În satul General Berthelot din judeţul Hunedoara există un palat ce a aparţinut iniţial familiei Nopcsa, familie nobiliară de origine română din Ţara Haţegului, menţionată de la 1367. Clădirea este pierdută de către familia Nopcsa la începutul secolului XX, pentru că Franz Nopcsa, desfăşurând activităţi de spionaj contra României, în favoarea Imperiul Austro-Ungar în timpul Primului Război Mondial, este declarat de către statul român criminal de război.

I se confiscă averea în 1918, iar reşedinţa este oferită în 1923 generalului Berthelot. În 1931, la moartea sa, generalul lasă palatul şi pământurile în proprietatea Academiei Române. În timpul regimului comunist, palatul, expropriat, funcţionează ca CAP, iar după 1989 se întoarce în proprietatea Academiei Române.

Clădirea nu figurează pe lista monumentelor istorice şi a fost descoperită de către echipa „moNUmente UITATE” din întâmplare. La momentul respectiv, clădirea părea a fi nefolosită. Recent însă, în luna iulie, Academia Română a câştigat un proiect de revalorificare a sitului.

Proiectul este finanţat prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European, în care Norvegia este principalul donator şi are ca parteneri Universitatea din Bucureşti şi Asociaţia Intercomunală Ţara Haţegului.

După cum ne-a declarat Elena Solunca, de la Biroul de Presă al Academiei Române, scopul acestui proiect, ce se va desfăşura pe o perioadă de 18 luni, constă în dezvoltarea de mijloace, metode şi instrumente pentru monitorizarea, conservarea şi valorificarea durabilă a bio şi geodiversităţii în zona Ţara Haţegului-Retezat, inclusiv prin crearea unei structuri proprii de cercetare sub forma Centrului de Cercetări din comuna Berthelot. Centrul se va afla exact pe locul vechiului castel, care va fi recondiţionat şi modernizat în scopul amenajării unor laboratoare ştiinţifice.

Spre o posibilă revalorificare

Inventarierea monumentelor uitate atrage inevitabil întrebarea cu privire la soluţiile posibile.Proiectul echipei „moNUmente UITATE”, care până acum s-a concretizat prin două expoziţii de fotografie şi printr-un proiect de catalog, are ca scop principal conştientizarea problemei în rândul diferitelor categorii de public, în special cele care pot aduce soluţii concrete problemei.

Cazul fericit al castelului General Berthelot reprezintă exemplul de urmat. Un alt exemplu fericit este Castelul Banffy din judeţul Cluj, numit şi „Versailles-ul Transilvaniei”, care este în prezent restaurat de către Fundaţia Transylvania Trust. (mai multe informaţii aici: http://www.transylvaniatrust.ro)Destinul celorlalte monumente uitate depinde exclusiv de iniţiative similare.

Echipa „monumente UITATE“

Deşi, iniţial, era mai numeroasă, ea se compune în principiu, astăzi, din două studente, ambele în anul V la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”: Cristina Andreea Chira (n. 1987) şi Anca Raluca Majaru (n. 1987).

Cristina Chira ne-a spus de ce crede că salvarea reşedinţelor nobiliare intracarpatice este importantă: „În primul rând, este vorba despre valoarea lor istorică. Reşedinţele nobiliare sunt veritabile documente istorice, martori ai trecutului, capabili să-şi aducă depoziţia până în prezent. Ele pot da seama despre trecut, pornind de la ele, poţi reconstitui o lume. 

În al doilea rând, palatele din Transilvania posedă o valoare arhitecturală. Arhitectura din Transilvania este una de factură occidentală, diferită de ceea ce se întâlneşte în Ţara Românească şi Moldova, constând în construcţii renascentiste, baroce, clasiciste şi romantice, deseori comportând o serie de etape suprapuse şi nuanţate de poziţionarea construcţiilor în diverse regiuni.

O a treia valoare este cea estetică. Spectaculoase prin comparaţie cu arhitectura cu care suntem astăzi obişnuiţi, palatele din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş impresionează prin dimensiuni, decoraţiuni, detalii, tratarea împrejurimilor cu grădini ample, cu terase, statui şi fântâni, şi tratarea interioarelor - bolte, tavane din lemn casetate, sobe etc.

Nu în ultimul rând, valoarea acestor palate poate fi una pragmatică. Tocmai datorită valorii lor de document istoric şi de obiect de artă, aceste construcţii, adecvat amenajate, ar putea suscita interesul publicului şi ar putea deveni obiective turistice. În toate aceste cazuri, însă, este urgent ca atât proiectul de restaurare, cât şi tehnicile folosite să nu fie simple improvizaţii, ci să fie în conformitate cu normele de restaurare în vigoare la nivel European.“

Societate



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite