Paiul din ochiul modestiei

Adevărul nu e ca parul. Nu trebuie, musai, să rupă şalele celui pe care îl luminează. Se poate şi cu duhul blândeţii.

E ca un făcut: de câte ori vorbim despre propria ţară, parcă se bat turcii la gura noastră. Românii? Cei mai leneşi, cei mai needucaţi, cei mai profitori, cei mai înapoiaţi. România? Cea mai de c… ţară din sud-estul Europei şi de aiurea. De câte ori aveţi prilejul să deschideţi discuţia cu subiectul “specificul naţional”, ajungeţi inevitabil aici. Şi la comparaţii din ce în ce mai catastrofale cu celelalte naţiuni ale globului. Gândirea catastrofică şi negativă caracterizează toate popoarele. Dar trebuie să aducem completări. Toate imprecaţiile sunt valabile numai când se desfăşoară în interiorul comunităţii. Cum vine un străin şi ne foloseşte cuvintele, aceleaşi cuvinte, ne burzuluim, iar gândirea noastră devine brusc critică şi nuanţată. Nu toţi românii sunt leneşi, nu toţi fură, iar România e, totuşi, “o ţară binecuvântată de Domnul pre pământ” ş.a.m.d. Ce ne tolerăm nouă înşine devine inacceptabil, deplasat, neruşinat, răuvoitor, duşmănos în gura altuia. Prin urmare, unde e adevărul? Suntem îndreptăţiţi să ne autoacuzăm? Suntem deplasaţi când respingem acuzele?

Am să pornesc de la vorbele dlui ambasador Nicholas Taubman, mai ales că domnia sa nu se pronunţă critic pentru prima dată la adresa politichiei româneşti ori la adresa instituţiilor băştinaşe. De fiecare dată, domnul ambasador a sărit niţel limitele curtoaziei şi tot aşa a fost contrat, ajungându-se până în pragul unei crize diplomatice. Ultima lui afirmaţie sună astfel: “Dacă alegătorii (români) au hotărât să tolereze corupţia, atunci nu ar trebui să se plângă de faptul că taxele pe care le plătesc ajung în buzunarul cuiva”. O afirmaţie de bun-simţ, pe care chiar politicienii angajaţi în lupta electorală o mânuiesc ca pe o măciucă.

ONG-urile o predică şi ele: “Aveţi grijă ce votaţi, cheia Parlamentului e la voi!”. Cetăţeanul strigă cu vocea lui micuţă: “Jos corupţia!”, deci nu e de altă părere. Prin urmare, enunţul pare a nu avea nimic ofensator. Totuşi, eu, unul, mă simt jignit. În gura oficioasă a ambasadorului, fraza e ambiguă. Ea nu acuză viitorul, ci trecutul şi prezentul României. Fac parte dintr-un popor care a greşit şi greşeşte în continuare. Şi care nu ascultă sfatul părintesc al fratelui mai mare. În principiu, dacă vorbitorul ar fi fost ambasadorul Finlandei sau al Luxemburgului, nu vedeam nimic rău în această expunere. Numai că reprezentantul unei mari puteri nu are voie să adopte un astfel de ton. “Andrisantul” face imediat conexiunea cu cazul Enron, când ditamai preşedintele în exerciţiu a fost sprijinit pe faţă şi a girat o escrocherie gigantică. Aia n-a fost corupţie? Cum a gândit electorul american? Cum se face că l-a confirmat în funcţie pe cel acuzat de corupţie şi l-a refuzat tocmai pe premiantul Nobel (Al Gore)? E vreo problemă în America şi noi nu ştim? Nu cumva, în contextul crizei mondiale, cu pure origini americane, dl Taubman ar fi trebuit să înceapă prin a-şi cere scuze pentru neglijenţa (corupţia) din propria ţară?

Prin comparaţie, îmi aduc aminte cu melancolie de un alt ambasador, Koen Stork, care şi-a pus la bătaie pielea pentru poporul român! A transmis scrisori ale dizidenţilor şi a contactat organizaţii umanitare în favoarea umiliţilor şi a obidiţilor. Un om adevărat, care a încălcat statutul diplomatic pentru a rămâne om. Dar unde sunt zăpezile de altădată?