Pac, Maniu! Pac, Coposu!

Ţărăniştii au ales să se îngroape în palatul aurit al lui Becali Sunt, probabil, unul dintre puţinii care cred că guvernarea 1996-2000 ar trebui reevaluată. Nu ca să se spună că a

Ţărăniştii au ales să se îngroape în palatul aurit al lui Becali

Sunt, probabil, unul dintre puţinii care cred că guvernarea 1996-2000 ar trebui reevaluată. Nu ca să se spună că a fost excepţională - n-a fost, nici pe departe. Dar nu a fost nici atât de catastrofală precum se pretinde! La intrarea în iarna 1996-1997, România nu avea cu ce să-şi achite factura energetică, iar băncile fuseseră devalizate.

Coloşii industriali înghiţeau subvenţii uriaşe fără a-şi putea achita obligaţiile către bugetul statului. Pe plan internaţional, ţara era izolată şi nu era clar încotro avea să se îndrepte: spre ruşi sau spre Occident.
Cu toate scandalurile ce s-au ţinut lanţ, guvernanţii au trecut la măsuri de reformă economică de neimaginat până atunci şi şi-au îndreptat politica externă spre Vest.

Au existat, desigur, ciocniri politice aşa cum România nu mai văzuse după cel de-al Doilea Război Mondial. A fost şi amatorism, a fost şi politicianism ieftin, a fost şi incompetenţă crasă, a fost şi corupţie - dar ştiţi vreo legislatură în care acestea au lipsit?

Cum necum, România a evitat la milimetru alunecarea în crahul de tip bulgăresc (întâmplător, tocmai în zilele când ortacii lui Cozma mărşăluiau spre Bucureşti!). Iar atunci când hulita guvernare cederistă şi-a încheiat mandatul, uşa NATO era deja deschisă, iar negocierile de aderare la UE fuseseră demarate.

După toată această perioadă atât de complicată, PNŢCD, nucleul dur al coaliţiei de guvernământ, a plătit singur oalele sparte. PD a făcut opoziţie în interiorul guvernării, iar PNL s-a delimitat de ţărăniştii care - să nu uităm! - îl aduseseră din nou în parlament, după dezastrul electoral din 1992.

Din cauza unor alianţe nefericite cu câteva formaţiuni minuscule, CDR (în realitate, PNŢCD) nu a putut atinge în 2000 un prag electoral urcat la 10%. Dacă ar fi candidat singuri, ţărăniştii ar fi trecut pragul de 5% şi nu se ştie cum s-ar fi scris istoria ultimilor ani.

Desigur, revenirea pe propriile picioare în Legislativ este foarte grea, dar ţărăniştii şi-ar fi putut transforma problema în oportunitate. Cum? Distanţându-se de tot ce a însemnat politica ultimilor ani. Propunând o altă abordare, bazată pe morală şi patriotism luminat, pe figuri politice noi, pe convingeri în loc de interese.
Nimic din toate acestea.

PNŢCD a crezut că poate reveni în joc nu propunând o altfel de politică, ci intrând până la gât în mizeriile politicii de zi cu zi. Sfârşitul - fie în interiorul viitorului nucleu PNL-PSD, fie alături de Gigi Becali - era inevitabil. Iar faptul că ţărăniştii au ales să se îngroape în palatul aurit al latifundiarului de la Pipera nu mai e decât ultima ironie a sorţii. Statuile lui Maniu şi Coposu au fost oricum făcute ţăndări. "Pac-pac", cum ar spune Gigi!