Otravă cu efect întârziat
0La New York, în zilele Marii Crize, recepţionerii de la hoteluri îi întrebau pe clienţi dacă iau camerele pentru a-şi petrece noaptea sau pentru a sări pe fereastră. Aşa povesteşte faimosul
La New York, în zilele Marii Crize, recepţionerii de la hoteluri îi întrebau pe clienţi dacă iau camerele pentru a-şi petrece noaptea sau pentru a sări pe fereastră. Aşa povesteşte faimosul economist John Kenneth Galbraith în cartea sa, dedicată crahului din 1929. În furtuna financiară iscată în această toamnă nu mai sunt doar indivizi “care sar pe fereastră”, ci bănci întregi.
"Guardian" scria vineri că faţada imobilului din Time Square, în inima Manhattanului, pe care este afişată datoria publică americană, a devenit neîncăpătoare pentru cantitatea astronomică de miliarde de dolari: 10. 299.050.383. Oare câţi bancheri au avut curiozitatea să arunce o privire pe "Ceasul Datoriei Naţionale", uitând o clipă de mirajul aurit al creditelor facile?
O otravă cu efect întârziat circula de mai mult timp în venele finanţei. Ajutoarele de stat nu au reuşit să-i administreze antidotul potrivit. Iar culmea acestei maladii a capitalismului e că injecţiile masive de bani nu au scutit băncile de suferinţă şi nici nu au revigorat pieţele.
În august 2007 au apărut primele semne veritabile ale crizei “subprimelor”. La acea epocă, însă, majoritatea finanţiştilor eludau pericolul. Şocul a izbit din plin încă de la începutul lui 2008, odată cu scumpirea abruptă a alimentelor şi cu tensiunile legate de energie. Din păcate, nimeni nu a observat, spus sau învăţat ceva.
Poate sună interesant întrebarea filosofică a lui Paul Valéry: “Ce am deveni fără ajutorul lucrurilor care nu există?”, dar ar trebui să strigăm “Păzea!” în faţa unei lumi care se clădeşte pe miraje. Nu ar trebui să existe bănci care dau împrumuturi de patruzeci de ori mai mari decât propriile fonduri, dar nici oameni care devin proprietari fără nici cel mai mic efort financiar.
Iar acum? Aşa cum numai o explozie controlată poate pune capăt incendiilor declanşate la puţurile petroliere, tot aşa, doar o acţiune concertată, echivalentă unui atac, ar putea izbândi. Cine să o conducă însă? În niciun caz doar Statele Unite, descalificate de eşecul modelului liberal anglo-saxon. Repunerea în cauză a superputerii americane nu înseamnă automat întărirea unei Europe, în care egoismul e tenace, cum o demonstrează Germania. Şi atunci, cine va face regulile, cine va impune respectarea lor? Securitatea financiară trebuie să devină un drept internaţional, garantat de instanţe internaţionale.
“Le Monde”, 11 octombrie 2008
Se încarcă comentariile...
