Oslo. Un an de la masacru
0
22 iulie 2011 a fost pentru Norvegia cea mai sângeroasă zi de după cel de-al Doilea Război Mondial.
În după-amiaza zilei de 22 iulie 2011, norvegianul de 32 de ani Anders Behring Breivik a plasat o bombă în centrul oraşului Oslo, apoi a mers pe insula Utoya, unde a omorât 69 de tineri care se aflau într-o tabără de vară. Bilanţul atacului cu bombă şi al asaltului armat este de 77 de morţi şi peste 200 de răniţi.
E cea mai mare tragedie pe care a cunoscut-o Norvegia de la al Doilea Război Mondial încoace. Totodată, este un semnal de alarmă în evoluţia societăţilor democratice şi o lecţie despre cât de uşor poate fi învins un sistem de securitate semi-adormit precum cel al Norvegiei, o ţară unde nu se întâmplă niciodată nimic. Un tânăr plin de frustrări, retras din viaţa socială în lumea jocurilor video şi a ideologiei anti-islamice, a pregătit de unul singur o apocalipsă. Ce a învăţat Norvegia din asta? - într-un reportaj de la faţa locului.
Concediu de depresie
Oslo e un oraş ca o staţiune balneară. Mergi cu metroul printre stânci şi păduri. Păduri norvegiene. Oamenii sunt amabili şi naivi, trişti şi buni. Trăiesc bine, căci Norvegia are petrol. Dar vremea e cruntă şi rar văd norvegienii soarele. Îşi pot lua concedii de depresie, aparte de cele de odihnă. Notaţi că în urmă cu câţiva ani, la Bergen, al doilea oraş ca mărime din Norvegia, a plouat vreme de 85 de zile consecutiv. Speranţa de viaţă depăşeşte 80 de ani. Să trăieşti 80 de ani în mediul acesta lacustru! Când nu fac sport, norvegienii stau în case. „Å kose seg" e ceva aproape intraductibil în alte limbi. Înseamnă a sta în casă şi a te simţi bine, cu mintea goală, fără să faci nimic important. Viaţa înseamnă familia, slujba, Ikea, Volvo, Apple, iarna - schi la Lillehammer, vara - plajă la Malaga. Dacă nu intri în acest şablon, nu supravieţuieşti.
După 22 iulie 2011, poliţia este mult mai prezentă pe străzile capitalei norvegiene
Bunii şi răii
Anders Behring Breivik a eşuat. A ajuns la 32 de ani falit, după câteva încercări eşuate în lumea afacerilor, locuind cu mama sa în vestul oraşului Oslo, necăsătorit, cu început de chelie, obsedat de jocuri pe calculator şi de ideologia anti-islamică. Egocentrist şi misogin, şi-a pregătit cu meticulozitate intrarea în istoria lumii moderne. Vreme de nouă ani a citit şi a scris, a importat din Polonia nitrat de amoniu cu care a făcut o bombă, a cumpărat (legal) o carabină Ruger şi un pistol Glock, a luat cursuri de tragere şi a făcut rost de un costum de poliţist. În acei ani, Breivik a văzut la televizor atentatele teroriste de la New York, Madrid, Londra.
A văzut pe viu cum capitala Norvegiei a fost invadată de emigranţi musulmani. Astăzi, un sfert din populaţia oraşului Oslo e formată din emigranţi. Breivik vede cauza din spatele acestui efect. Înţelege: metroul lui e plin de femei cu burka pe faţă pentru că democraţia europeană a ales, după al Doilea Război Mondial, calea transplantului de civilizaţie. E vorba de politică şi politicieni. În Norvegia, multiculturalismul şi toleranţa sunt valorile Partidului Laburist. „Toată lumea să fie inclusă" este deviza laburiştilor norvegieni, care sunt la guvernare din 2005. „Singurul lucru de care e nevoie pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic" este deviza lui Breivik, care e convins că se află în tabăra oamenilor buni.
O cameră de supraveghere a capturat această imagine cu Anders Breivik, cu câteva minute înainte de explozia pe care a provocat-o în centrul oraşului Oslo
În dimineaţa zilei de 22 iulie 2011, Breivik ştia ce avea de făcut: să distrugă trecutul, prezentul şi viitorul Partidului Laburist. Pentru asta a plănuit decapitarea fostului lider al partidului, Gro Harlem Brundtland, plasarea unei bombe lângă biroul lui Jens Stoltenberg, premierul şi preşedintele laburiştilor, şi împuşcarea membrilor organizaţiei de tineret a partidului, care se aflau într-o tabără, pe insula Utoya, la 40 de kilometri de Oslo.
A încărcat un Volkswagen Crafter cu nitrat de amoniu - un îngrăşământ folosit cu egal succes la facerea bombelor şi în agricultură (pentru a nu crea suspiciuni, Breivik îşi deschisese cu câţiva ani în urmă o mică firmă cu profil agricol). La ora 15.16, în ziua de 22 iulie 2011, Breivik a parcat van-ul VW în faţa sediului Partidului Laburist. La ora 15.25 maşina a explodat, omorând 8 oameni. Jens Stoltenberg a scăpat nevătămat.
Jens Stoltenberg, premierul Norvegiei, în faţa biroului său distrus de explozie
186 de gloanţe a folosit Breivik. A ucis 69 de tineri şi a rănit alţi 66. La final mai avea o cantitate însemnată de gloanţe.
Un singur om îngenunchează o ţară
„Insula tinereţii noastre!", spun laburiştii când se gândesc la Utoya. În 1950, insula din lacul Tyrifjorden a fost cumpărată de partid şi în fiecare vară, de atunci şi până acum, locul a fost folosit pentru tabere ale organizaţiei de tineret. E o insulă de 10 hectare, înveşmântată cu păduri de conifere. Tinerii cu vârste între 14 şi 22 de ani veneau aici cu corturile, campau, cântau la chitară cântece despre bere şi despre dragoste. Ultimele imagini înainte de masacru, surprinse cu camere de amatori pe insula Utoya, arată fete şi băieţi care se ţineau de mână, alţii jucau cărţi prin corturi, alţii umblau cu degetul pe iPhone-uri. Aflaseră de explozia din centrul oraşului Oslo, dar fără prea multe detalii. Erau aproape 600 de adolescenţi pe acea insulă şi se simţeau în cel mai sigur loc de pe pământ.
Ultima zi cu soare pe insula Utoya
22 iulie a fost într-o vineri. „Lunga noastră zi de vineri", astfel a rămas în istoria Norvegiei. Era o zi ploioasă, aşa cum sunt multe pe acolo. Tabăra începuse de miercuri. Era deja a treia zi. În dimineaţa aceea a venit pe insulă Gro Harlem Brundtland, doamna de fier a politicii norvegiene, fost prim-ministru şi fost şef al Partidului Laburist. Gro le-a vorbit tinerilor despre Hitler şi despre extremismul de dreapta. Pentru că turna cu găleata, întâlnirea cu tinerii s-a ţinut în sala de mese şi a fost mai scurtă decât se plănuise. Astfel, Gro a plecat de pe Utoya înainte ca Breivik să ajungă acolo. Şi a scăpat nevătămată.
Anders Behring Breivik, la prima înfăţişare din proces. Foto: AFP
Breivik conduce
Oslo, ora 15.20. Îmbrăcat în costum de poliţist, Andreas Breivik pleacă de lângă duba încărcată cu explozibil şi se urcă într-o maşină Fiat Doblo, lăsată de cu seara în apropiere. Se îndreaptă cu Fiatul către nord-vest, pe şoseaua care leagă capitala de oraşul Honefoss. Aude în urma lui tunetul exploziei pe care a provocat-o în centru. Vede prin parbriz portul cu vase de croazieră şi sute de iahturi ancorate, vede munţii şi podurile care trec peste râuri repezi. Conduce. Acordă prioritate în sensurile giratorii.
E fantastic de bine şi de liniştitor să conduci pe aceste drumuri de munte, şerpuitoare. Sunt 40 de kilometri. Ajunge la destinaţie şi coboară din maşină. Când plouă, la Utoya, aerul e rece şi umed. Breivik nu e fumător. Scoate din maşină un geamantan metalic. Cheamă feribotul, iar costumul de poliţist pe care îl poartă îi dă autoritate. Feribotul vine la mal şi apoi îl duce pe insulă. Începe să tragă şi, într-o oră, omoară 69 de oameni.
Un sistem în derivă
Ultima victimă a lui Anders Behring Breivik a fost Andrine Bakkene Espeland, o fată de 16 ani. Timp de o oră, Andrine a fugit de moarte, dar, până la urmă, glonţul a atins-o şi pe ea. Pe cerul de deasupra insulei survola un elicopter, însă nu era elicopterul poliţiei, ci al unei televiziuni locale. Poliţia a ajuns pe insulă după mai bine de o oră de la declanşarea primului foc de armă.
Dezastrul din Departamentul de Interne al Norvegiei este total. Pilotul singurului elicopter deţinut la vremea aceea de poliţia din Oslo era în concediu. Nimeni n-a avut nimic de comentat, era dreptul lui la odihnă. Sau, poate, la depresie.
Trupele de intervenţie au ajuns cu maşinile, apoi au umflat o barcă pneumatică şi, încărcate cu arme şi muniţie, au încercat să traverseze cei 600 de metri până la insulă. Motoarele mici ale bărcilor n-au făcut faţă încărcăturii. Poliţia a rămas în mijlocul lacului, ascultând zgomotul de motor înecat şi zgomotul de rafală al armelor lui Breivik. A fost nevoie de câţiva localnici care au intervenit cu bărcile lor şi i-au ajutat pe poliţişti să ajungă pe insulă.
„Singurul lucru de care e nevoie pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic" este un motto valabil şi aici.
Încercarea eşuată a poliţiei norvegiene de a ajunge pe insula Utoya a fost filmată de un amator şi apoi urcată pe Youtube, cu un fundal sonor ironic
Străinul care nu plânge
Imaginaţi-vă că aşa ceva s-ar fi petrecut într-o tabără de copii din România, să zicem la Gălăciuc, în judeţul Vrancea. Un nebun să omoare 69 de copii şi poliţia să ajungă la faţa locului după mai bine de o oră. Probabil că s-ar fi cutremurat SRI-ul, Internele şi Guvernul cu totul. Opoziţia ar fi dat în ei, televiziunile i-ar fi făcut criminali, populaţia ar fi strigat, ca de obicei, „hoţii!". Iar furia ar fi fost mare cât ţara.
Dar în Norvegia, nu. Unni Espeland Marcussen, mama adolescentei Andrine Bakkene Espeland (ultima victimă a lui Breivik), nu a dat cu pumnii în nimeni. Când instituţia poliţiei norvegiene i-a prezentat scuze, Unni Espeland Marcussen a spus „le accept".
Dar nu e doar atât. Ajunşi pe insulă, poliţiştii norvegieni l-au arestat pe Breivik, care s-a predat fără să opună rezistenţă. Însă oamenii legii s-au gândit că este imposibil ca un singur om să producă atâtea victime. Cu siguranţă a avut complici, şi-au spus ei. L-au luat în vizor pe Anzor Djukaev, un tânăr de 17 ani care emigrase cu părinţii în Norvegia din Groznîi (Cecenia). Anzor Djukaev nu arată ca un norvegian. Îşi poartă părul tuns scurt şi e tras la faţă. A mai fost ceva suspect cu acest Anzor Djukaev: pentru că trăise în copilărie atrocităţile războiului din Cecenia, adolescentul afişa o figură împietrită, fără nicio emoţie. Toţi plângeau, iar el nu plângea. Pentru că nu plângea, l-au băgat într-o dubă şi l-au ţinut în anchetă vreme de 17 ore, timp în care familia lui n-a ştiut nimic şi l-a crezut mort. Când poliţia şi-a cerut scuze, tânărul cecen a spus „le accept".
Anzor Djoukaev, tânărul cecen confundat cu un terorist fiindcă nu mai poate plânge (foto: www.vg.no)
Ţara în care n-are nimeni nimic cu nimeni
Şi mai e încă un lucru. Unul dintre cei cinci judecători care analizează dosarul lui Breivik a fost surprins, acum câteva săptămâni, cu o cameră de filmat în timp ce juca „Solitaire" pe laptop, în timpul unei şedinţe de audieri. Era cel mai important proces al acestui început de mileniu, iar judecătorul Ernst Henning Eielsen aştepta, probabil, o damă de inimă neagră. „Sunt diferite moduri în care judecătorii rămân concentraţi", a declarat purtătoarea de cuvânt a tribunalului din Oslo. Niciun şef din poliţie sau din serviciile secrete norvegiene nu a fost demis după 22 iulie 2011. Societatea norvegiană nu ştie să dea vina.
Martin (33 de ani) este un tânăr norvegian care şi-a sacrificat câteva zile din concediu ca să se reculeagă şi să privească insula Utoya. A fost atât de marcat de eveniment încât stă nopţile şi se uită la fâşia aceea de pământ, iar când îl apucă oboseala merge şi doarme în maşină. Martin nu blamează pe nimeni: „Poliţia n-a avut unităţi în apropiere. Aşa a fost să fie. Eram în Oslo în acea zi. Am auzit explozia şi am crezut că este un tunet, căci ploua. E inimaginabil". Ane (74 de ani) este o bătrână care locuieşte într-o casă aproape de insulă. Ea spune: „Am auzit acele focuri de armă şi am crezut că sunt artificii".
Martin, bărbatul care nu mai poate uita ziua de 22 iulie 2011
Răspunsul Norvegiei la violenţă şi ţiganii din România
După masacrul de anul trecut, valorile de stânga au devenit mai populare. Asta înseamnă, între altele, un Oslo plin de ţigani din România.
Cum s-au schimbat norvegienii după acest şoc? „Dacă un om a fost capabil de atâta ură, imaginaţi-vă numai câtă dragoste am arătat noi, rămânând împreună." Aceste cuvinte, în aparenţă banale, rostite la postul de ştiri CNN de către o supravieţuitoare de pe insula Utoya, au devenit chintesenţa evenimentelor din 22 iulie 2011.
Norvegienii au ales să-i dea o lecţie acestui Breivik. Vor continua să fie toleranţi şi deschişi la civilizaţiile care vin de departe şi se stabilesc în cartierele lor. La alegerile locale din septembrie 2011, Partidul Laburist a câştigat scrutinul cu un scor fantastic: 33,2% - acesta fiind cel mai bun rezultat din ultimii 20 de ani. Sloganul „Toată lumea să fie inclusă" este, astăzi, în Norvegia, mai puternic ca niciodată. În ritmul actual al imigraţiei către Norvegia, în câteva decenii, cele cinci milioane de norvegieni vor deveni o minoritate.
Peisaj din Norvegia zilelor noastre
De asta profită din plin ţiganii români
Sub titlul „Imaginea de ansamblu", ziarul norvegian „Verdens Gang" publică la 11 iulie, anul acesta, un fotoreportaj despre ţiganii români veniţi la cerşit în Oslo.
Ziariştii norvegieni atrag atenţia: sunt un focar de infecţie, îşi fac nevoile acolo unde dorm şi mănâncă. Mai erau şi alte riscuri. Ţiganii stau în pădure, în corturi şi case improvizate, aproape de stânci. Iar stâncile se mai desprind şi pot cădea peste ei. Luni, site-ul ziarului „Verdens Gang" se deschidea cu noi imagini din tabăra ţigănească.
Romii din România sunt o mare problemă la Oslo. Sunt cea mai ciudată naţie de emigranţi pentru că nu se îngrijesc nici măcar pentru un adăpost deasupra capului. Se dau jos din autocare şi gata. Sunt acolo.
Anul trecut, la 25 iulie, când norvegienii au ţinut un minut de reculegere naţională în memoria victimelor atacului, ţigăncile românce au invadat Oslo cu trandafiri de vânzare. Televiziunile au arătat imagini cu ţigăncile strigându-şi marfa în gura mare, cum se face pe la noi, prin pieţe.
Ţiganii vin mai ales vara. Acum, la Aker Brygge, în zona de promenadă a capitalei Norvegiei, se aude la vioară „Mărie şi Mărioară, ia un par de mă omoară". Un ţigan român. Când vede că-i laşi bani româneşti în pălărie se înseninează. „E buni şi-ăştia, că e de-ai noştri."
Într-o staţie de autobuz, doi români, un bărbat şi o femeie, vopsesc nişte haine cu un spray. Le dau cu o culoare aurie. Bărbatul le va îmbrăca şi se va transforma într-o statuie vie, pe o stradă din centru. Bărbatul înţepeneşte câte o zi întreagă într-o poziţie pentru 100-130 de coroane pe zi (aproximativ 15 euro). Dar, spune el, „e mai bine să stai nemişcat în Norvegia, pe bani, decât să te dai peste cap prin România, pe degeaba". Nevasta cerşeşte şi adună sticle de plastic. Sticle goale - varianta norvegiană. Centrele de reciclare plătesc câte două coroane şi jumătate pentru fiecare sticlă adusă. Din trei sticle găsite pe jos face un euro.
O femeie româncă se legitimează în faţa reporterului „Adevărul". „Vânzător autoritzat - Oamenii sunt oameni" scrie pe ecusonul ei. Vinde nişte coli A4 printate alb-negru. O formă mai demnă de a cere bani de pomană.
Oamenii sunt oameni
Sunt ţigani de prin Gorj şi Vâlcea veniţi cu autocarele în Norvegia. Sunt peste 300 şi, în naivitatea lui, statul norvegian îi tolerează şi îi ajută, deşi nu sunt cu nimic de folos societăţii în care au pătruns. Cei mai mulţi stau într-un aşezământ din zona Sofienberg. Câţiva şi-au încropit adăposturi într-o pădure din nordul oraşului.
La început, poliţia norvegiană i-a alungat din centrul oraşului, dar ţiganii, democratic, au protestat, spunând că sunt şi ei cetăţeni europeni şi, până una-alta, n-au comis nicio ilegalitate. Au fost luaţi sub aripa protectoare a unei asociaţii umanitare, „Folk er Folk" (Oamenii sunt oameni). Asociaţia le-a dat ecusoane iar acum, ţiganii, chipurile, nu mai cerşesc, ci vând nişte pliante scrise în norvegiană în care cer locuri de muncă.
De unde să le facă rost şi statul norvegian de slujbe unor oameni fără nicio pregătire, care nu ştiu bine nici limba română şi care n-au mai avut o meserie niciodată până acum? Aşa că nu vor primi slujbe, ci vor cerşi până prin octombrie, când începe să ningă şi nu mai e de trăit în Norvegia. Atunci se vor întoarce în România sau vor coborî mai în sudul Europei.
Ziarele din Norvegia scriu adesea despre ţiganii români
"Suntem amărâţi. Nu ne dă norvegienii ăştia nimic. Cu chiu, cu vai strângem 80-90 de coroane d'astea (n.r. - 10-12 euro) într-o zi de muncă. Dar tot e mai bine ca în România."
Maria Cumpănaşu, ţigancă din România
"Cei care mă numesc acum terorist, peste 100 de ani mă vor celebra ca pe un erou."
Anders Behring Breivik, autorul masacrului din Norvegia
„Am pierdut totul în mai puţin de un an"
În anii '80, Anca Niculescu a făcut parte din echipa de scrimă a României. După Revoluţie a emigrat în Norvegia, s-a căsătorit cu Øivind Holst. Au avut o fiică, pe Karina Elena, şi mulţi ani au trăit fericiţi în Mo i Rana, un oraş norvegian aproape de Cercul Polar. La 20 iulie 2011, Karina a plecat în tabăra tinerilor laburişti. A fost ucisă. Avea 15 ani. Anca Niculescu şi Øivind Holst şi-au înmormântat fiica în cimitirul Ytteren din Mo I Rana.
În aprilie, anul acesta, soţul Ancăi a intrat în ultima fază a unei crunte boli fără vindecare. El a murit la 18 aprilie. Anca şi-a înmormântat soţul în cimitirul Ytteren, din Mo i Rana. Ea a rămas singură în acel loc - la 80 de kilometri de Cercul Arctic. Singură la capătul lumii. Mo i Rana. Un scurt mesaj de la Anca Niculescu, primit pe Facebook, cu puţin timp în urmă: „Mi-am pierdut şi fetiţa, şi soţul - toată familia, şi cu această tragedie am pierdut tot ce am construit în viaţa adultă împreună cu familia mea. În mai puţin de un an! Eu nu am tăria să vorbesc despre tragedia mea. Mai sunt câteva săptămâni până la terminarea procesului, apoi mă pregătesc pentru 22 iulie, un an de la tragedie! Durerea mea nu o pot descrie în cuvinte. Încă îmi aştept fetiţa şi soţul să vină acasă". Sent from Mo i Rana. De la capătul lumii.
Anca Niculescu, între mormântul fiicei şi cel al soţului, departe, în Mo i Rana (foto: www.nettavisen.no)
"Dumnezeu iartă"
Procesul lui Anders Behring Breivik este în plină desfăşurare. Dacă va fi declarat bolnav psihic, el va merge într-o clinică specializată în tratarea cazurilor patologice. Dacă va fi găsit responsabil pentru faptele sale, riscă 21 de ani de detenţie, pedeapsa maximă în Norvegia.
Verdictul în cazul lui Breivik va fi anunţat la 24 august. În cazul unui apel înaintat de avocaţii săi, acesta a fost programat pentru luna ianuarie a anului viitor.
Între timp, Breivik trăieşte la închisoarea Ila, de lângă Oslo. Celula sa e compusă din dormitor, cameră de lucru cu calculator şi sală de exerciţii fizice. Breivik primeşte câte 20-30 de scrisori pe zi. Directorul închisorii afirmă că, în mare parte, sunt scrisori de la persoane religioase care spun un singur lucru, „Dumnezeu iartă". Considerând că orice fel de comemorare a zilei de 22 iulie l-ar tulbura pe Breivik, angajaţii penitenciarului nu vor ţine momente de reculegere şi nici nu vor desfăşura alte activităţi care să marcheze un an de la masacru.
"Dacă un om a fost capabil de atâta ură, imaginaţi-vă numai câtă dragoste am arătat noi, rămânând împreună."
Stine Renate Håheim, supravieţuitoare a masacrului de pe insula Utoya
Moartea în nord
Nordicii privesc moartea cu forţă şi demnitate. Tinerii ucişi nu au devenit peste noapte „îngeri" şi nici n-au plecat să vestească socialismul în ceruri. Nimic din kitschul care acoperă înmormântările din România nu s-a văzut acum un an în Norvegia. Premierul Jens Stoltenberg şi-a început discursul oficial cu aceste cuvinte adevărate şi dure: „Sunt tineri pe care-i cunoşteam. Acum sunt morţi, împuşcaţi. Dispăruţi pentru totdeauna. Este inimaginabil".
Drama supravieţuitorilor
Breivik a lăsat în viaţă câţiva copii cu vârste sub 14 ani, deşi ar fi putut să tragă în ei. La proces a spus că i-a cruţat gândindu-se la faptul că sunt prea mici ca să aibă creierul spălat, aşadar sunt recuperabili. 517 tineri au supravieţuit după „Utoya". Sunt, în cea mai mare parte, elevi. Publicaţia germană „Der Spiegel" a scris în primăvară un articol despre cum unii dintre ei nu mai pot merge la şcoală, s-au izolat şi nu se mai simt în siguranţă decât în propriile camere. Fiecare uşă trântită, fiecare balon spart la o aniversare provoacă o spaimă uriaşă.
Utoya, loc de pelerinaj
Pentru prima dată în ultimii 60 de ani, în această vară, pe insula Utoya nu vor mai fi corturile adolescenţilor.
La 22 iulie, rudele victimelor şi oficialităţile statului se vor deplasa acolo pentru o comemorare a victimelor. Cu privire la viitorul insulei există două idei. Unul dintre membri Partidului Laburist a propus ca insula să fie declarată „Auschwitz-ul Norvegiei" şi să intre în circuitul turistic. Tinerii din Partidul Laburist doresc însă demolarea clădirilor găurite de gloanţe şi refacerea locului, pentru ca în viitor insula să poată primi din nou grupuri de tineri. Viaţa trebuie să meargă mai departe.
Până atunci, Utoya a devenit loc de pelerinaj. Norvegienii îşi opresc maşinile la marginea şoselei, coboară şi privesc insula, gândindu-se la ce a fost acolo - atunci.
Un tată şi o fiică privesc în tăcere către insula groazei. Foto: Cristian Delcea
Se încarcă comentariile...
