Cronică de moravuri : Orientul bucureştean

Înainte de ’89, minoritatea „arabă” din România, fie ea din Peninsula Arabă sau Africa de Nord, din Siria, Iordania, Irak sau Liban, era asociată cu căminele studenţeşti ale facultăţilor de stomatologie şi medicină din oraşe universitare ca Bucureşti, Cluj, Iaşi sau Timişoara.

Ieri .  Prezenţa comercială a arabilor se restrângea la puţinele maşini străine, cu număr 12-B, şi la piaţa clandestină a „devizelor Vest” şi a mărfurilor „de shop”.

Azi. Unul dintre micile beneficii ale vremilor de după ’89 este apariţia restaurantelor arăbeşti. Ignorate pe nedrept de cele mai multe ghiduri bucureştene, zecile de prăvălii sau măcelării orientale stil „expo cu vânzare” (unde marfa expusă poate ajunge la fel de bine în sacoşa sau, după o scurtă escală la bucătărie, în farfuria clientului) sunt, discret, omniprezente.

Toate descinderile într-un astfel de local se desfăşoară după repere fixe. De cum intri, te întâmpină aroma cărnurilor proaspete şi reci, a fumului de narghilea şi a mirodeniilor orientale. Treci prin faţa galantarului, garnisit impecabil cu hălci tranşate elegant, de o prospeţime florală, ce nu par să fi făcut vreodată parte dintr-o vită, şi cu vegetale încremenite în sosuri vârtoase, cu densităţi de regn animal.

Dacă eşti însoţit, nu vei ezita să epatezi asistenţa, cu competenţă de muşteriu versat, numind perspicace bucatele expuse, într-o arabă aproximativă, asimilată din meniuri şi chioşcuri de şaorma. Prin empatie culinară, faci parte, pentru scurtă vreme, din lumea lor. Te bucuri de imaginea unei lumi arabe văzute miop, îngust, dar agreabil, prin filtrul roz al vitrinei.

Te aşezi la masă. Proiectul unui experiment culinar cumpătat eşuează rapid. Redescoperi, cu nou elan, vechile opţiuni: falafel, tabule, humus, kebab. După zece minute remarcabil de tăcute te declari înfrânt. Plăteşti nota, neverosimil de ieftină, te ridici anevoie şi, evitând privirile frumoasei vitrine, revii în oraş.