Omul din nori

O viaţă întreagă a trăit-o pe munte. A fost ghid, iar după pensionare a devenit salvamontist. Şi-a sărbătorit cei 70 de ani, în 2006, cu şampanie, pe Vârful Moldoveanu Aşa e

O viaţă întreagă a trăit-o pe munte. A fost ghid, iar după pensionare a devenit salvamontist. Şi-a sărbătorit cei 70 de ani, în 2006, cu şampanie, pe Vârful Moldoveanu

Aşa e viaţa de munţoman. Nu contează vârsta. Mereu pe munte. Asta e şi povestea lui Gheorghe Mirică, un târgoviştean de 71 de ani. Şi-a serbat cei 70 de ani de viaţă, în octombrie 2006, pe "acoperişul" României, la 2.544 de metri altitudine, în Făgăraş. Şi tot el şi-a riscat viaţa, în 1998, la 62 de ani, când era salvamontist, scoţând din ghearele morţii zece turişti rătăciţi în Bucegi. Din cauza degerăturilor, i-au fost amputate toate degetele de la picioare. Zece degete sacrificate pentru zece vieţi salvate.

Mic de statură, omul din faţa mea, la cei 71 de ani ai săi, dar pe care nu-i arată, mi-a descris în linii mari viaţa lui, în micul său apartament de la marginea oraşului Târgovişte. Cum a început să meargă prin munţi, când avea 24 de ani. A fost obligat de o boală de plămâni să iasă la aer curat, cum i-au recomandat medicii. Aşa s-a născut în Gheorghe Mirică un mare iubitor al Carpaţilor. Nu degeaba a fost apoi ghid o viaţă întreagă. Dar meseria lui de bază a fost cea de asistent medical. A devenit salvamontist abia în 1997. Asta s-a întâmplat la doi ani după ce se pensionase. Specializarea a devenit cea de acordare de asistenţă medicală în creierii munţilor. O îngemănare între bocancii de alpinist şi halatul alb. Şapte ani a lucrat pentru Serviciul Salvamontul Dâmboviţa, până în 2004, când se poate spune că s-a pensionat a doua oară.

O noapte de coşmar în Bucegi

Şi de aici ajungem la miezul poveştii. S-a întâmplat în 1998, în ianuarie, în Bucegi. Zona sa de competenţă era de la Leaota până la Vârful Omu. Zăpada atingea atunci, în unele locuri, chiar şi doi metri, la peste 1.000 de metri altitudine. Şi ce găseşte acolo, la 1.205 metri, în zona numită Lăptici? Erau zece tineri care se rătăciseră în mijlocul nămeţilor. Degeraţi, vai de mama lor. Abia se mai puteau mişca. Salvatorul începe o muncă de sisif. Asta a însemnat că toată noaptea de 24 spre 25 ianuarie a făcut câteva drumuri de la locul unde se aflau rătăciţii şi până la cabana Bolboci. De la Lăptici până la Bolboci e traseu de aproape patru ore. Norocul lui a fost că, la un moment dat, n-a mai fost singur, au mai intervenit şi alţi oameni ai muntelui şi l-au ajutat. A fost cea mai grea experienţă din viaţa lui Gheorghe Mirică, îmi zice el acum, mai ales că la ora aia avea 62 de ani. Dar cel mai rău e că s-a ales cu degerături grave la ambele picioare. S-a dat alarma la Salvamontul Dâmboviţa. O echipă a plecat imediat în ajutorul lui nea Mirică. Venise rândul salvatorului să fie salvat. Numai că drumurile infernale şi barajul de zăpadă au făcut operaţiunea imposibilă. S-a apelat apoi la ajutorul armatei, care a trimis de urgenţă un elicopter deasupra Bucegilor.

Zece degete cât zece vieţi

Bărbatul a fost transportat la Bucureşti, la un spital de chirurgie plastică. A stat internat acolo 43 de zile. Le mulţumeşte şi acum medicilor care l-au îngrijit, că i-au salvat picioarele. A fost la un pas de amputare. Dar asta nu înseamnă că a scăpat prea uşor. A scos din ghearele morţii zece rătăciţi în Bucegi. Şi pentru asta i-au fost tăiate toate cele zece degete de la picioare. Câte un deget pentru fiecare viaţă salvată! Bărbatul mi-a zis ceva, la începutul conversaţiei noastre, în treacăt, despre crunta sa experienţă din 1998. Dar nu înţelesesem imediat dramatismul acelui moment. Mi-a dat să mă uit prin câteva albume cu poze din viaţa sa pe munte. Şi din întâmplare am descoperit în interiorul coperţii unui album o bucată dintr-un ziar local. Acolo, pe prima pagină, jos, în dreapta, pe fond negru, un mic articol mi-a atras atenţia. Era scrisă, în câteva rânduri, laconic, experienţa de viaţă şi de moarte a celui din faţa mea. Date, fapte. Abia atunci am înţeles ce făcuse nea Mirică în urmă cu nouă ani. "Meseria mea e să salvez oameni, nu să mă laud", şi-a explicat omul modestia.

Din spital, pe munte

Tratează acum întâmplarea aceea ca pe ceva normal. Ceva din trecut. Şi care nu i-a marcat viaţa. Zice asta pentru că, după numai câteva săptămâni de la ieşirea din spital, a mers din nou pe munte. Şi-a continuat munca de salvator. Zice că într-un an a stat 232 de zile pe munte, tot pentru ajutorarea celor care nu respectă legile nescrise ale înălţimilor. Asta e povestea "munţomanului" din Târgovişte, de existenţa căruia am aflat întâmplător, după ce am cunoscut-o pe Ileana Bocanciu, componenta Asociaţiei de Turism "Chindia", din acelaşi oraş, nea Mirică fiind membru al grupului încă de la înfiinţare, din 1982.

Petrecerea din nori

Când a împlinit 70 de ani, omul a vrut să marcheze evenimentul acolo unde şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă, pe crestele înconjurate de nori. Şi nu oriunde, ci pe "graniţa" cea mai înaltă a României, pe Vârful Moldoveanu, în Munţii Făgăraş, la 2.544 de metri altitudine. Asta a fost anul trecut, pe 7 octombrie. Cu un rucsac de zece kilograme în spate, în care avea sacul de dormit, schimburi şi mâncare, bărbatul a urcat alături de prietenii săi. Aveau la ei şampanie şi alte bunătăţi. Şi s-a dat petrecere în "patria" vulturilor şi a caprelor negre. Sunt curios să ştiu cum e urcuşul la vârsta senectuţii pentru cineva care îşi face şi acum planuri pentru viitoare ascensiuni. La care interlocutorul meu zice senin că nu are probleme. "Merg încet, în ritmul bătăilor inimii". Nu contează vârsta, în opinia lui Gheorghe Mirică. Doar ritmul. În caz de probleme pe munte, să nu vă miraţi dacă vă iese în cale un om cu părul alb. Are şi acum pregătită trusa medicală de prim ajutor în raniţă.