Omul-giruetă de pe malul Mureşului

Când aţi văzut ultima oară un om generos? Deşi vârsta l-a adus la pensie, Biro bacsi din Arad n-a renunţat la menirea lui, aceea de a povesti celor din jur ceea ce ştie Biro înseamnă

Când aţi văzut ultima oară un om generos? Deşi vârsta l-a adus la pensie, Biro bacsi din Arad n-a renunţat la menirea lui, aceea de a povesti celor din jur ceea ce ştie

Biro înseamnă judecător în limba maghiară, iar bacsi înseamnă "nene". Biro bacsi din Arad este cel mai mare judecător al regatului său, smuls dintre apă şi junglă, şef cu drepturi depline de guvernare, vicerege-pescar al propriilor Indii şi desluşitor al regulilor lui Morfeu, zeul vânturilor.

Pe lângă asta, mai e şi protegiuitor al animalelor cu pene, solzi, blană şi uneori chiar ruj ce se întâmplă să treacă prin preajma teritoriului său, de câteva zeci de metri pătraţi.

A fost profesor de educaţie fizică şi rânduiala firească a timpului l-a trimis în pensie - are 78 de ani. Dar el e singur şi s-a obişnuit să fie printre oameni - printre copii, dacă se poate - şi să explice, să ajute, să dea ceva din ce ştie şi poate el.

Nu-i place să stea acasă în faţa televizorului şi nici să meargă cu cei de vârsta lui, în locurile lor de întâlnire, şi să discute despre politică sau despre fotbal şi nu are nici telefon. Aşa că şi-a creat un loc al lui, în care să poată strânge cât mai multe dintre lucrurile cu care e obişnuit şi care-i plac.

O lume de pescari

Mureşul trece prin Arad şi scaldă mai multe cartiere. Face curbe, peninsule, zone acoperite cu vegetaţie de mâl şi stocuri de răgălii care, an după an, desenează puţin altfel harta râului.

Dar câteva lucruri sunt stabile: faptul că pescarii îşi ochesc cele mai bune locuri de dat cu undiţa şi cel între apă şi primele dale de beton care străjuiesc parcurile din lungul Mureşului este o "zonă a nimănui", de hăţiş, unde se aplică dreptul primului venit, fie că este vorba de o partidă de pescuit sau despre o caserolă de mititei prăjită cu familia, mai ales dacă eşti deja în cartierele mărginaşe.

Şcoala fără note

Zona împărăţită de Biro bacsi este în dreptul Sălii Polivalente din Arad, iar el a transformat-o într-o adevărată sală de clasă, unde vin copii din tot oraşul. A curăţat bălăriile, a plantat flori, a confecţionat gărduleţe simpatice şi care îi încântă pe copii şi pe cei care vin cu ei, a amenajat locuri de pescuit pentru cei în vârstă, cu trepte, care să-i ajute să ajungă mai uşor la apă, fără riscul de a se prăvăli de pe malul abrupt, şi a trasat, direct în pământul malului, un ceas solar şi o roză a vânturilor.

Trebuie să recunoaşteţi că, în ochii unui puşti care e deja familiarizat cu computerul părinţilor şi cu tot felul de jucării sofisticate, a vedea un ceas solar care nu dă greş şi a i se povesti "cum devine chestia" cu punctele cardinale poate fi o aventură cu adevărat demnă de trecut în blogul la care se gândeşte deja.

O lecţie de biologie

Prima oară când ne-am văzut, m-am oprit la poarta regatului său pentru că nu cunoşteam mica oază ce crescuse în coasta Mureşului. L-am întrebat despre cum a apărut totul, iar el, om obişnuit să asculte, mi-a spus în cuvinte puţine ce şi cum. Apoi, pentru că pescuia, m-a întrebat despre peşti, despre problemele pe care le are specia de care îmi pomenise.

Morunul, nisetrul, păstruga, cega, şipul şi viza - îi enumăr sturionii de care mă întrebase şi văd că primesc un 10 cu felicitări din povestea pe care o avem despre ultimii doi peşti, care se zice că mai urcă şi pe Mureş... A doua oară când ne întâlnim, după o vreme, mă recunoaşte după buze, pişicherul - dacă e să cred ce spune.

Un compliment nu strică niciodată, aşa că zâmbesc cu graţie şi îl rog să vorbim despre ceasul solar. E bucuros, azi e soare, nu ca data trecută, îmi arată precizia ceasului, îmi vorbeşte despre dispunerea diverselor obiective din Arad în funcţie de punctele cardinale, e bucuros ca un copil ce-şi prezintă la şcoală ierbarul pentru care a trudit o vacanţă întreagă.

De vizitatori nu duce lipsă: buni sau răi

Vin păsări la leagănul pe care l-a atârnat pentru ele într-un copac, vin perechi de intelectuali cu ştaif din deceniile trecute ale oraşului şi-l salută, vin peşti şi-i trec prin undiţă, iar cei din specii neprotejate îi vor vizita probabil şi tigaia.

O lume idilică. Dar chiar nu sunt probleme când trăieşti aşa? Ba da, unii adolescenţi vin şi-i vorbesc urât, alţii îi rup noaptea ornamentele de amporă (materialul acela alb de izolat din cutiile cu scule tehnice) pe care le are înfipte în gărduţ, stelele şi sorii la care meştereşte cât nu are copii care îl vizitează să vadă cât e ceasul.

E timpul poveştilor, mă întreabă simplu şi deschis despre ce scriu, cum scriu, pentru cine scriu. Păţanii din viaţă se aliniază firesc, pe regula fermoarului sau a cedării de prioritate undeva pe străzile civilizate din Germania; una eu, una el. Biro bacsi are o curtoazie de vechi profesor, din acela care nu spune "domnule elev" doar pentru că aşa i-a sugerat regimul.

Pentru oficialităţile Aradului

E undeva, într-o carte de Ilf şi Petrov, linia asta: "În a treia zi, ghizii începuseră să-l arate turiştilor". Şi Biro bacsi e de arătat turiştilor, pentru că oraşul lui deja îl cunoaşte: profesorul care nu vrea să se despartă de copii, omul care arată că grija pentru ce e în jur trebuie să depăşească limita casei.

Pentru că Biro bacsi devine, pe zi ce trece, chiar fără să ştie, unul dintre simbolurile Aradului. Pentru că, până la urmă, ajungi iar, ca de multe şi fericite alte ori, la concluzia că din unele meserii nu ieşi niciodată la pensie.