Octavian Belu: "Noi nu avem sistem, doar generaţii de aur"

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport, cel mai galonat antrenor român, regretă Daciada şi spune că România are nevoie de o nouă strategie sportivă Cât mai putem conta cu

Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport, cel mai galonat antrenor român, regretă Daciada şi spune că România are nevoie de o nouă strategie sportivă

Cât mai putem conta cu adevărat în sportul mondial, fără noi proiecte de infrastructură şi fără noi politici în domeniu? Cine şi pentru ce ar trebui să plătească? Şi, până la urmă, chiar suntem o naţiune sportivă? Căutăm răspunsurile împreună cu preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport, cel mai galonat antrenor român al tuturor timpurilor.

Octavian Belu este unul dintre cei mai cunoscuţi români ai momentului. Este antrenorul cu cele mai multe medalii adjudecate - 278. În anul 2005 a plecat de la lotul naţional de gimnastică în urma unui conflict cu mai multe sportive, care l-au acuzat că le luase o parte din premiile obţinute. În urma acestui eveniment, unii au spus, cu regret, că vremea de aur a gimnasticii româneşti a apus definitiv. Pentru alţii a fost doar semnul că s-a pus punct unui sistem de pregătire de tip cazarmă, rămas moştenire din anii comunismului. Un sistem în care sportivele plăteau medaliile cu propria copilărie. După un stagiu de consilier prezidenţial pe probleme sportive, Octavian Belu a devenit, din 2006, preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport.

- Românii obţin medalii la tot felul de competiţii şi discipline. Suntem un mare popor de sportivi?

- Tocmai asta e problema, că noi, în momentul de faţă, nu suntem o naţiune cu veleităţi sportive. Nu avem o tradiţie sportivă. Poţi să spui că japonezii, nemţii, finlandezii sunt popoare sportive. Noi nu suntem o naţiune preocupată de o cultură a sportului, a mişcării.

- Dar avem atâtea rezultate!

- Noi ne-am remarcat pe plan mondial prin nişte vârfuri, prin nişte excepţii. De multe ori, s-au făcut miracole. Adică avem un bazin de înot în România şi sportiva Diana Mocanu este dublă campioană olimpică, învingând sportivi din ţări care au 2.000 de bazine de înot. Este rezultatul selecţiei şi al muncii sportivului şi al unor tehnicieni entuziaşti. Am fost campioni mondiali la handbal, dar câte săli de handbal performante avem?

- Deci preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport spune că românul nu este o fire sportivă.

- Nu, eu zic că românul are geniu, dar prin reprezentanţi. Să nu exagerăm şi să spunem că suntem un popor dotat din toate punctele de vedere. Vedeţi, noi am avut reprezentanţi, că s-au numit Cioran, Coandă, Ilie Năstase, că s-a numit Nadia Comăneci, şi putem să ne ducem în toate domeniile. Dar acel vârf, acel geniu, acel cumul de calităţi care a făcut o fiinţă umană performantă nu presupune obligatoriu că pe verticală există o organizare foarte bine sistematizată. Şi nici că exista o masă de alţi reprezentanţi care să stea în spate şi să fie capabili să obţină aceeaşi performanţă. Noi avem generaţii. Se vorbeşte cu îndreptăţire de generaţia de aur la fotbal sau de generaţia de aur la handbal. Toate sporturile au câte o generaţie. La gimnastică pot să spun că au fost mai multe generaţii.

- Şi cum să facem din generaţiile de aur bazele unui sistem?

- Important este ca în momentul de faţă să vedem ce nu funcţionează. Dar aproape ţi-e teamă să mai spui, sunt aceşti apostoli care aproape îţi interzic să mai foloseşti nişte termeni…

- Ce vreţi să spuneţi?

- De exemplu, am văzut persoane care au lucrat în sistem şi care îţi atrag atenţia să nu cumva să mai priveşti înapoi şi să spui, de exemplu, că Daciada era bună.

- De ce? Era sau nu era bună?

- Din punctul de vedere al organizării, era o administrare a problemelor sportului şi cu efecte în performanţă. Daciada era făcută pe un model care funcţiona în Europa. Deci nu era o structură pe care să o ataşăm unui sistem social. Iar acei specialişti, acei sportivi cu o longevitate deosebită au ajuns şi după anul 1989 să concureze cu rezultate foarte bune. Deci ceea ce s-a întâmplat atunci a avut efecte pe termen lung. Acum, efectele s-au cam stins. Ne uităm la Statele Unite, la Franţa, la Italia, uitând că noi nu sărim nişte etape, chiar dacă avem acum tendinţa să forţăm şi să trecem din viteza întâi direct în viteza a cincea.

- Cum ne organizăm de acum înainte şi pe ce mergem?

- Ne luptăm, pentru început, să avem mai multe ore de sport în şcoli.

- E atât de important?

- Acolo e baza. Dar ne ferim să o spunem, cu toate că englezii, spaniolii, italienii fac, din această activitate de educaţie fizică şi sport, una obligatorie. La noi sunt două ore obligatorii şi una facultativă. La noi, facultativ înseamnă că nu se face, iar obligatoriu înseamnă facultativ. Şi te duci în şcoală şi vezi patru copii în blugi care aruncă la coş, iar fetele stau pe bancă.

- Dar săli de sport avem, le-a făcut chiar Guvernul Năstase....

- Nu numai Guvernul Năstase. Din 2003 până astăzi s-au făcut 650 săli de sport. Cred că suntem campioni europeni la săli, dar sălile de sport sunt foarte puţin populate pentru că nu mai există, după părerea mea, acei entuziaşti, acei promotori ai sportului. Nu există acel spirit de voluntariat, care există în străinătate, mai ales în ţările care organizează jocuri olimpice. Rămâi uimit când se spune că au participat 25.000 de voluntari care au primit o şepcuţă, un tricou, o insignă şi o masă la prânz. Şi cine erau acei voluntari? Oameni, probabil bine aşezaţi financiar. Noi am avut şofer la maşina care ne ducea din satul olimpic la sala de concurs, care era manager la o firmă de automobile. Altul era director, unul, avocat. Dar el le va spune şi nepoţilor, şi strănepoţilor că a fost o parte integrantă, o rotiţă în organizarea acelor jocuri olimpice care rămân în istoria olimpiadelor. Noi însă am devenit extraordinar de pragmatici.

Toate sporturile au câte o generaţie. La gimnastică pot să spun că au fost mai multe generaţii.

"Dacă la noi exista un Schumacher, în doi ani se lăsa de automobilism"

- Până prin anii "90 era rivalitate între sisteme, la Jocurile Olimpice sistemul capitalist se lupta cu cel socialist. Dumneavoastră, ca antrenor, simţeaţi această politizare?

- Era probabil o încercare de politizare din partea conducătorilor politici. Dar nu ştiu cât simţea sportivul. El nu avea decât a face performanţă. Nadia Comăneci a fost un geniu. A făcut performanţă pentru că asta a putut ea da omenirii. Nu putea să o influenţeze political în niciun fel. Credeţi că ea când se urca pe bârnă se gândea la sloganuri? A, desigur că mai există şi gesturi, de exemplu atletul american care a ridicat mâna înmănuşată, ca un semn împotriva discriminării rasiale.

- Iată, China se afirmă ca o mare putere, se afirmă şi sportiv. Găzduieşte Jocurile Olimpice.

- Eu zic că, dacă ar fi fost politizare, cum spuneţi dumneavoastră, China nu ar fi organizat Jocurile Olimpice. Comitetul Olimpic Internaţional a fost echilibrat şi capabil să gândească dincolo de nişte limite politice. Eu sunt de părere că sportul are politica lui. Nu joacă jucătorul mai bine, nu aruncă mai bine cu suliţa dacă vii şi-i spui la ureche nu ştiu ce slogan.

- Dar rezultatele erau folosite, de multe ori, în sprijinul propagandei politice.

- Ca peste tot… Ne uităm numai pe partea asta. Dar şi sportivii americani au fost primiţi la Casa Albă. Eu zic că tocmai sportul, aşa cum a pornit el din Grecia încoace, şi chiar dinainte, a trecut dincolo de problema politică.

- L-au folosit şi Hitler, şi Mussolini, şi Ceauşescu…

- Pur şi simplu au fost situaţii. Aţi amintit de Hitler, care a părăsit stadionul când un atlet german a pierdut în faţa unuia de culoare. Gestul acesta nu a scăzut valoarea performanţelor atletului. A fost doar gestul unui om politic.

- Apropo de Olimpiadă, ce şanse avem la Beijing?

- Eu sper să ieşim onorabil. De la începutul anului se vede ceva pozitiv, cu rezultate la judo, la lupte, la haltere, chiar la gimnastică, la scrimă, la caiac-canoe. La sporturile noastre tradiţionale eu zic că se va întâmpla acel salt calitativ până în 2008, ca să ne prezentăm onorabil.

- SUA ce oferă unui campion olimpic la, să spunem, 400 de metri?

- Pentru o medalie olimpică în America, şi nu numai, dar şi în Franţa primeşte în jur de 6.000 de dolari. La noi a fost şi 50.000 de euro medalia de aur la olimpiada trecută.

- Suntem mai generoşi cu sportivii decât americanii, de ce ne plângem?

- Da, dar după ce a obţinut o medalie, americanul intră într-un circuit. La gimnastică, de exemplu, au un turneu în 40 de oraşe. După acel turneu, sportivul are în bancă un milion şi jumătate de dolari. Pe când la noi trebuie să-i dai o premiere, o motivaţie mai mare, pentru că sportivul nostru cu aia rămâne.

- Asta ce înseamnă? Că romanii nu ştiu să-şi cultive adevăratele celebrităţi?

- Nu spun asta, dar aşa e sistemul la noi... Gândiţi-vă că, dacă la noi - fac şi eu, aşa, un exerciţiu de imaginaţie - era un Michael Schumacher, în doi-trei ani se lăsa de automobilism. Pentru că n-ai ce să-i dai. Puteai să-i dai 70 milioane de euro, cât câştigă el pe an? Existau sponsori pentru o astfel de activitate? Nu. Uitaţi-vă în jur, la ce preţuri au fotbaliştii. Când o să cumpărăm şi noi un jucător pe care să dăm 25 milioane de euro? Nu avem bani, nu ne permite sistemul. Mai ales în sporturile care nu sunt vizibile. Este păcat că sponsorii nu se îndreaptă către haltere, de exemplu. Halterele sunt un sport fantastic de greu şi o competiţie de haltere făcută ca lumea poate să fie la fel de incitantă şi să-ţi ridice adrenalina la fel ca orice competiţie de K1. Dar sponsorii nu vin. Şi atunci, câte competiţii mari de haltere sunt în România? Niciuna.

Ce îl frământă

- Ce vă frământă cel mai mult în momentul de faţă?

- Olimpiada, pentru că am venit la Agenţia Naţională pentru Sport într-un moment mai puţin pozitiv în sportul românesc, cu nişte performanţe în 2006 mai puţin spectaculoase. Mă frământă pârghiile pe care le am de a rezolva nişte probleme care apar de la o zi la alta. De exemplu, ceva mai mulţi bani pentru organizarea Campionatului European de juniori la baschet, de la Sibiu.

- Nu vă deranjează că Stadionul Naţional e prevăzut doar pentru fotbal?

- Un stadion naţional ar trebui să aibă toate facilităţile pentru atletism. Iar cluburile să aibă stadioane numai pentru fotbal. Dar dacă aşa s-a hotărât… Este o chestiune pe care nu am putut să o influenţez. Acum bine ar fi să se facă cât mai repede, cu toate standardele cerute de FIFA şi UEFA.

"Autorităţile locale trebuie să vadă sportul ca pe o industrie"

- Ce sport vi se pare cel mai promiţător în momentul de faţă în Romania?

- Handbalul. Handbalul feminin a câştigat anul acesta o cupă europeană, fetele sunt şi vicecampioane mondiale. La masculin s-a câştigat o cupă europeană. Dar trebuie să amintim şi de polo.

- Când o să avem şi noi stadioane în cartiere cum au francezii sau alte naţiuni europene?

- Stadioanele din Franţa nu sunt făcute nici de Agenţia Naţională pentru Sport, nici de guvern. Acolo există o politică foarte clară. Primăria are fondurile necesare şi face stadionul respectiv, dar ca parte într-o strategie pe care o priveşte spre viitor, chiar într-o sută de ani. În primăriile din Franţa există un consilier sportiv, o persoană care face activitatea pe care la noi o fac 25 sau 30 de oameni. Primăria are bazele sportive, iar cluburile sunt municipale. Primăria închiriază sala, vede cât costă întreţinerea, ce activităţi sportive se desfăşoară în ea, care sunt performanţele. Comunitatea poate să spună la un moment dat că vrea să facă numai anumite sporturi subvenţionate pe banii comunităţii. Cine vrea alte sporturi le poate face în cluburile private. Aşa se va întâmpla şi la noi.

- Există o bază din ţară care v-a plăcut foarte mult?

- Mi-a plăcut baza de la Miercurea Ciuc, unde am văzut ceva foarte interesant. Nu ştiu dacă aţi auzit de Cârţa. Este o comună unde este un patinoar performant cu o gheaţă extraordinară, o tabelă electronică de marcaj şi care face concurenţă. Există acolo un entuziast, Ianoş Kurka, fost hocheist, om de afaceri, investitor, care are o echipă privată de hochei. Dar şi cei de acolo sunt oameni cărora le place sportul. Să ştiţi că mai sunt baze. Iar infrastructura modernă se face. Guvernul a hotărât să se facă 70 de bazine de înot.

- Cu bani de la buget?

- Cu bani de la buget. Vor fi bazine olimpice, de polo şi şcolare. Dar problema nu este asta. Probabil o să avem 1.000 de săli de sport, 70 de bazine, 50 de patinoare, nu ştiu câte piste de atletism, şi o să ne uităm ca la muzeu la ele dacă nu vom reuşi să convingem autorităţile locale că sportul are alt aspect în momentul de faţă. Sportul a devenit o industrie.

- Dar sportul nu a figurat niciodată între priorităţile niciunei guvernări.

- Vă dau un exemplu foarte puţin mediatizat. În strategia de postaderare există sportul de performanţă. Nimeni nu a văzut. Repet, investiţia nu mai trebuie să fie aşa cum am văzut-o ani de zile, cum că statul să ne dea. Trebuie să te organizezi un pic altfel. Dar se va lămuri şi problema cu bugetele locale, şi cu echilibrarea între cheltuielile pe care obligatoriu trebuie să le faci. Este nevoie de o strategie pe termen lung.

Testul adevărului

"România doreşte să organizeze Jocurile Olimpice de Iarnă din 2022"

- Când va mai organiza România o competiţie de talie internaţională?

- Handbalul va organiza un campionat mondial, halterele, un campionat european. Şi acum am concurat pentru organizarea unui campionat de mare importanţă la handbal, pe care însă l-a câştigat Croaţia.

- La Jocuri Olimpice nu putem visa…

- Ba da. Există deja un proiect de organizare a Jocurilor Olimpice de Iarnă în 2022. Au venit la noi experţi, care au fost organizatorii Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Torino, şi au spus că avem toate condiţiile, că relieful este nemaipomenit.

- Doar zăpadă nu prea avem.

- Să ştiţi că s-a pus şi problema încălzirii globale! Dar au spus că zăpada nu va dispărea. Şi ei au avut probleme cu zăpada în Italia. Dar astăzi totul depinde nu de vreme, ci de câte maşini de făcut zăpadă pui pe traseu.

- Deci zăpada nu va fi o problemă?

- Nu va fi o problemă. Experţii chiar au zâmbit şi au spus că şi în Dubai se schiază. Sub un balon sunt pârtii, la 40 de grade afară. Există proiectul, s-a discutat şi la guvern problema asta şi deja federaţiile încep să organizeze.

- Dar care ar fi totuşi principalul impediment?

- Infrastructura pe care o avem şi calitatea serviciilor pe care putem să le oferim. Şi aici nu este vorba numai de spaţiile de concurs. O altă problemă care ne împiedică este cea legată de reţeaua rutieră. Toţi cei care vin să concureze vor să aibă posibilităţi de a se deplasa foarte repede, eventual oraşele să fie în apropierea unui aeroport, mijloacele de transport să fie foarte rapide.