Oamenii care „au condus“ presa

Cândva, atunci când ziarele româneşti duduiau, şoferii din redacţii îi ajutau pe reporteri: le arătau, îi sfătuiau, îi corectau. Astăzi, majoritatea au dispărut din presă, concediaţi, ori au ales o reprofilare amară.

Despre rolul şoferilor într-o redacţie ar trebui scris, cândva, un tratat serios. Probabil că nu se va scrie niciodată sau va fi prea târziu, când lumina reflectoarelor se va muta de pe ziariştii ce-şi postează textele pe Facebook, cu introduceri de tipul „Aşa se face", şi aşteptă ca lumea să-i laude. Până când se va întâmpla aşa ceva, oamenii ăştia, care se plâng de dureri de spate de la statul pe scaun, trag de volan, înjură, vorbesc despre grătare şi dau sfaturi de viaţă, vor fi trecuţi pe planul doi. Orice redacţie este organizată după modelul piramidei: redactorul-şef în vârf, apoi coborând, treptat, către masa proletară.

La bază de tot sunt şoferii. Erau perioade, atunci când presa era ceva mai mult decât pro Băsescu şi anti Băsescu, când şoferii îi ajutau pe reporteri. Cei tineri, trimişi pentru prima oară pe teren, erau instruiţi de „conducătorii auto" (cum apar pe fişele de deplasare).

Le ziceau lucruri de tipul: „Uite, ăla e tac-su, du-te şi vorbeşte cu el!", sau „Fă-i poză lu' asta, nu fii prost, dacă te întorci fără la redacţie te dau ăia afară!". Apoi îţi povesteau viaţa lor, ce le-a mai gătit nevasta, ce prostii a mai făcut golanul ăla mic, cât au băut în nu ştiu ce seară, cu seninătatea omului pentru care partenerul de drum devine automat şi un confident demn de luat în seamă.

Şi-au dus redactorii-şefi acasă, seară de seară, erau la curent cu fiecare bârfă din redacţie, fiecare mutare strategică. Ştiau cine pleacă şi cine vine. Îţi criticau ziarul la care scriai, „Ce-s mă mizeriile alea pe care le faceţi voi?", după care, pe acelaşi ton, te învăţau cum să schimbi bateria de la baie. Astăzi, majoritatea au dispărut din presă. Lucrează care pe unde, orice, numai să-şi întreţină familiile. Acestea sunt câteva dintre poveştile lor. A celor care, cândva, „conduceau" din umbră presa românească.

Lecţia I: „Tinel" şi discursul jurnalistic

Când te lua la mişto, „Tinel"(foto) avea o expresie: „Bă, ziaristule!". Nu era o formă de a-şi arăta dispreţul faţă de tine, departe de Tinel aşa ceva, un om care-şi câştigase cea mai mare parte a existenţei transportând ziarişti dintr-un loc în altul. Când spunea „Bă, ziaristule!", şoferul angajat la un cotidian central îşi exprima detaşarea personală faţă de modul în care el percepea zvârcolirea specifică meseriei de scrib la ziar.

Agitaţiei şi stresului extrem, cauzate de potenţiala pierdere a unui subiect, Tinel le opunea o parcare la umbră, cu radioul setat în surdină pe Romantic FM, privind calm către locul unde ar fi trebuit să-şi facă apariţia viitorul personaj „filat" sau, cu dezgust, la o bătaie între două clanuri ţigăneşti sau urmările vreunui accident rutier.

Pe Tinel nu-l interesa ce făceai tu. Mult mai importante erau alte subiecte, de exemplu, cu ce echipă va juca Dinamo următorul meci sau cum a făcut soţia grătarul de duminică, de a ieşit aşa gustos.

Din când în când, te mai întreba ce-ai făcut pe teren. Te apucai să-i explici, plin de patos, până când te întrerupea abrupt cu aceeaşi concluzie, variabilă doar prin sexul personajului principal: „Dă-l (dă-o) dracu' de prost (proastă)!". La asta se rezuma lumea. Un prost sau o proastă, făcuse o prostie, ceva nasol se întâmplase, şi aşa a ajuns el, Tinel, să fie acolo, cu ziaristul ăsta plictisitor care vorbeşte încontinuu.

În rest, Tinel era, ca toţi şoferii de redacţie buni, o instituţie de presă în sine. Presa din şi pentru lumea reală, nu aia studiată în cărţi, la facultate. Avea o memorie vizuală fantastică: ştia şi care e tatăl vreunui fotbalist obscur, îţi arăta unde sunt ieşirile prin spate, găsea locul de parcare cel mai bun pentru o pândă. Îţi spunea unde să stai, cum să vorbeşti cu el, cum „să-l iei". O mină de aur pentru tinerii absolvenţi cu reportofoanele strânse în mâini. Şi apropo de reportofon, iată care a fost reacţia lui Tinel, şofer de redacţie, la vederea unuia: „Ce-i ăla din mână?".

În 2009, la început de criză economică mondială, Tinel a fost pus pe liber. A ieşit din redacţie, apoi din Pipera, locul unde muncise în ultimii ani. Astăzi cară fier vechi cu tirul. De la Bucureşti, la Craiova. Şi retur.

"Ce, mă, n-ai bani de o friptură? Nu-i nimic, iei o ciorbă şi o reglezi din pâine!''
„Tinel" conducător auto

Lecţia II: „Dosia", specialist în înmormântări

„Dosia“ (dreapta), într-o misiune cu profil agroalimentar

„Dosia" nu a avut foarte mult noroc în viaţă. Într-o redacţie de ziar, ca şi în alte aspecte de viaţă, sunt unii care sunt repartizaţi să facă lucrurile mişto şi alţii, cărora le rămâne restul. Lui Dosia îi rămăseseră înmormântările. În perioada de glorie a presei româneşti, intervalul 2005-2008, fiecare ştire mai importantă care se încheia cu un deces trebuia urmărită până la capăt. Adică până la înmormântarea nefericitului sau a nefericitei. Acolo mergea Dosia, alături de reporterii cei mai tineri, majoritatea cu experienţă puţină sau deloc.

Ajunsese ca o babă

Despre Dosia circulă o legendă, în redacţia cotidianului central unde a activat. Se spune că nu există vreo poză „curată" de la vreo înmormântare sau parastas la care a fost trimis: figura lui apare în fiecare fotografie. Cu dezinvoltura omului pentru care întreaga lume se compune din spaţii ce trebuie exploatate, Dosia intra cu reporterul, trăgea cu urechea, se băga în discuţie, mânca pe săturate, vorbea cu oameni pe care ziaristul îi ignorase şi distribuia, la final, informaţia.

Ajunsese ca o babă, putea face comparaţii pertinente între înmormântarea de acum şi cea de cu o săptămână înainte. Îţi zicea unde i-a plăcut mai mult şi devenise un om sensibil. Între două curse, se retrăgea într-un colţ de redacţie, găsea un televizor şi se uita la telenovele.

Tot Dosia a fost cel care a făcut senzaţie într-o după-amiază caniculară, când a descins în redacţie încălţat în şlapi şi asortat la bermude şi maiou de halterofil, mulat pe burtă. Şi umbla aşa, cu burta înainte, printre managerii elveţieni îmbrăcaţi în costume impecabile, de îi strigau redactorii printre hohote de râs: „Dosia, ai venit de la Olimpiadă?". A râs şi el, după care s-a dus acasă şi s-a schimbat.

„A fost frumos atunci, nu?"

Dosia nu-ţi putea vorbi despre menirea şi soarta presei româneşti (discuţii foarte la modă şi în perioada 2005-2008, dar şi astăzi), însă deţinea secretul primei condiţii pentru a fi un reporter bun: curiozitatea. În timp ce ziaristul vorbea, cum zice la carte, cu victimele, rudele apropiate şi vecinii de lângă, Dosia aborda problema ceva mai periferic: intra în vorbă cu oamenii despre care nimeni nu ar fi crezut că ştiu ceva despre subiect. Surprinzător, ştiau. Aşa se face că acest şofer devenea coautor, deşi niciodată semnat, la majoritatea reportajelor cu subiecte pesimiste.

Săptămâna trecută, Dosia era la semaforul din intersecţia dintre bulevardul Dacia şi Piaţa Romană. Era cald afară, cald de i se lipise tricoul de scaun. La aer condiţionat n-avea voie, creşte consumul şi cică nu-s bani de motorină. Conducea o furgonetă albă, cu un cârnat uriaş desenat pe ea. Am vorbit puţin despre copii şi despre viaţă, cât poţi vorbi cu cineva care aşteaptă culoarea verde la semafor. „Acu' e bine, dar m-am chinuit când l-au dat afară. Conduc toată ziua prin Bucureşti. Ce să fac, asta e. Da' a fost frumos atunci, nu?". După care s-a făcut verde şi Dosia a demarat, cu tot cu mezelurile sale.

"Acu' e bine, dar m-am chinuit când m-au dat afară. Conduc toată ziua prin Bucureşti.''
„Dosia" conducător auto

Haiosul domn Mituş

Mituş a fost şoferul lui Andrei Pleşu. Când ceilalţi din redacţie făceau şedinţe, dezbăteau concepte şi aveau discuţii într-un limbaj elevat, Mituş învârtea cheile pe deget. Îl ducea pe domnul Pleşu acasă şi vorbeau despre mâncare şi despre viaţă. Mai şi râdea Mituş, că angajatorul era o persoană haioasă, o ţinea din poantă în poantă. Andrei Pleşu nu era cea mai punctuală persoană din lume, dar era „un om de viaţă". Îţi vorbea despre mâncare de-ţi lăsa gura apă.

Era calm şi, când aveai nevoie, te mai ajuta cu bani din propriul buzunar. Apoi, Mituş a făcut greşeala. S-a mutat la un cotidian central. Pentru bani mai mulţi. L-au alergat ăia acolo de nu mai ştia bietul Mituş dacă e zi sau noapte. Încerca să mai destindă şi el atmosfera în maşină, dar nu prea-i ieşea. Când oprea în dreptul unui refugiu de tramvai unde se afla câte o domnişoară o aborda cu următoarele cuvinte: „Domnişoară, ştiţi cumva unde este strada Staicu Chelu?". Domnişoara nu râdea. Nici reporterii. Mituş a fost primul disponibilizat când au început restructurările. Astăzi lucrează la o firmă de piese auto şi îşi ia salariul o dată la patru luni. Dacă are noroc. 

Lecţia III: Florică, sau cum să nu ratezi vreun subiect

Florică, într-o ipostază clasică: gesticulând la volan

Florică a făcut cursa vieţii pe 26 aprilie 2006. Omar Hayssam era eliberat de la Penitenciarul Rahova, pe motive medicale, iar presa românească îşi luase avântul pe care-l mai vedeţi şi astăzi, la televizor, cu ocazia vreunui eveniment important: zeci, sute de camere de luat vederi, microfoane, lumini, reporteri şi cameramani, strânşi pe câţiva metri pătraţi.

În acea zi de aprilie, într-un moment de derută, fără să primească vreo solicitare în acest sens, Florică a purces la urmărirea ambulanţei ce-l transporta pe sirian de la penitenciar până la locuinţa proprie, situată în celălalt capăt al Bucureştiului.  Ei cu sirena şi cu luminile de avertizare, Florică pe scurtăturile şi străduţele ştiute doar de el.

Pe 26 aprilie s-a înregistrat un record demn de o cursă de raliu: un drum care, în mod normal, durează peste oră, parcurs în mai puţin de 15 minute. La final, când pozele au fost descărcate în calculatoare şi editorii au înţeles că sunt singurii care au fotografii de la momentul reîntâlnirii dintre Hayssam şi familia sa, Florică a fost lăudat. „Bravo, pe dracu'!", a zis el, „Dacă îmi luau carnetul, mă puneaţi pe liber două luni".

Adevărata presă

În redacţia unde lucra, Florică era considerat cel mai versatil şofer. Când se organiza vreo pândă, vreo urmărire, sau când apărea vreo misiune contratimp, el era cel trimis. Conducea şi înjura de nervi că tot pe el l-au trimis şi de data asta. Apoi se calma dacă-l întrebai ce-i mai fac copiii sau cum merg lucrările la casa pe care şi-o construia, lângă cea a părinţilor. Florică era vechi, fusese deschizător de drumuri.

Îl prinsese pe Cornel Nistorescu director şi nu avea deloc cuvinte de laudă despre el. „Păi ce, mă, cu Nea Cornel stăteai de vorbă despre bani? Puteai să mori de foame la intrarea în birou şi el îţi zicea să tragi uşa când pleci". În schimb, lăuda presa de pe vremea lui Nistorescu. Zicea că ştia să scrie, să facă presă, nu ca „agaricii ăştia de azi." Aşa învăţai şi tu presă. Îţi povestea cum făcea unul sau altul, într-o anumită situaţie, şi tu înţelegeai că aşa ar fi bine.

„Revista Presei cu Florică"

Prin 2007, Florică a făcut un salt către începutul anilor 1990. A început să bage curse de Istanbul. Aducea adidaşi, treninguri din fâş, blugi ieftini, dar şi bijuterii din aur. La un moment dat, şi-a procurat un ghiul din aur, extrem de neatractiv. L-a purtat două zile, şi, când s-a săturat de miştouri, l-a vândut. De multe ori, îi chema pe ziarişti în parcare şi deschidea portbagajul. Acolo se vedea că e om de omenie: îi încălţa, îi îmbrăca şi îi aştepta până la salariu. Şi salariile veneau la timp pe vremea aceea.

Florică citea în fiecare dimineaţă ziarul pentru care lucra. Căuta ştirile la care participase şi el. Apoi, când prindea reporterul, îl lăuda sau, în funcţie de situaţie, îl urechea.

Când au început restructurările, a plecat. Zicea că-i e scârbă de ce o să se întâmple. A renunţat şi la drumurile în Turcia: „Nu-s chiar muritor de foame, să trăiesc din blugi". A condus un autocar care făcea curse Bucureşti-Constanţa. Apoi a ajuns la o tavernă din Centrul Istoric al Bucureştiului. El zice că se ocupă cu „de toate". Restul şoferilor zic că e ospătar. Oricum ar fi, Florică e fericit. Copiii îi cresc mari şi sănătoşi, casa e gata, el munceşte de-i sare cămaşa de pe el, zi de zi. „Când mai veniţi prin centru, haideţi pe la mine, la o bere. E cele mai mici preţuri", zice Florică. Şi râde fericit că ţi-a mai auzit şi ţie vocea. 

"Nu mai fac curse de Turcia. Ce blugi, mă? Nu-s chiar muritor de foame, să trăiesc din blugi.''
Florică conducător auto

Strania poveste de viaţă a şoferului Nelu Genes

Ciudată viaţă a mai avut şi Nelu Genes. După Revoluţie, pleca spre Cluj-Napoca, cu geamantanele pline de bani. Era mandatat de ţăranii lui din Deveselu (judeţul Olt) să le depună economiile la Caritas. L-au petrecut până la tren şi i-au urat de pe peron: „Să te întorci cu bine, Nelule!". Şi Nelu s-a întors cu bine, dar banii ăia nu s-au mai întors niciodată.

A fost şeful parcului auto la Unitatea Militară de Aviaţie de la Deveselu. Asta până la începutul anilor 2000, când o mare nenorocire s-a abătut asupra familiei sale. Fiica sa adolescentă a fost răpită şi nu s-a mai întors niciodată. Dintr-un om care avea mereu poanta pe vârful buzelor, Genes s-a întunecat cu totul şi a început o nesfârşită anchetă pe cont propriu, pentru a-şi găsi copilul. La Caracal l-a întâlnit pe nea Marin, tatăl lui Marius Tucă. Aşa a ajuns Genes în emisiunea „Marius Tucă Show", povestindu-şi drama de familie.

„Am plecat la Bucureşti cu 100 de dolari. În trei zile i-am terminat. Marius Tucă a vrut să mă ajute şi mi-a propus să rămân şeful parcului auto de la Antena 1". Astfel a intrat Nelu Genes în tumultuoasa lume a presei. Şi-a dat seama că iureşul zilnic îl ajută să uite că şi-a pierdut un copil. Şi-a adus celălalt copil, un băiat, la Bucureşti, să facă facultatea, şi au petrecut împreună anii, tată şi fiu, într-o garsonieră închiriată din Bucureşti.

De la Antena 1, Genes a plecat la „Jurnalul Naţional", apoi la „Gazeta Sporturilor". A dat pagina la „ProSport", apoi la efemerul ziar „Sport Total". Şi de la „Sport Total" a ajuns în 2007 la ziarul „Atac", de unde s-a retras doi ani mai târziu.

Cea mai frumoasă amintire i-a rămas de la Cristian Ţopescu, pe care l-a plimbat prin toată ţara vreme de doi ani. Uneori îi însoţea în călătoriile lor şi Christel, soţia marelui comentator, care, ca să-l ţină treaz când se lăsa noaptea, cânta arii în germană. „Când şi-a lansat domnul Ţopescu cartea «Fair Play» mi-a scris o dedicaţie: «Pentru că m-aţi dus peste tot în deplină siguranţă. Cu stimă şi respect, Cristian Ţopescu»."

Prietenul ziariştilor

„Genes, cum stai, tată, cu banii?", l-a întrebat într-o zi un redactor-şef pe Nelu. Nu că ar fi vrut să-i mărească salariul. Redactorul-şef îl întreba pentru că avusese nişte cheltuieli mai mari în luna aia şi nu prea mai avea până la salariu. Genes a băgat mâna în buzunar şi i-a dat. „L-am împrumutat cu bani, eu nu am ţinut cont că el e redactor-şef sau ce e, am înţeles că poate omul făcuse o cheltuială în plus şi l-am ajutat." 

Nea Genes, explicând unei tinere ziariste cum se face   Foto: adevărul

Altă dată şi-a pus obrazul la bătaie în redacţie pentru nişte olteni de-ai lui. „Am angajat mai mulţi în presă, i-am ajutat." Unii sunt şi acum ziarişti în presa centrală, alţii au cedat şi Nelu Genes a înghiţit în sec. „Pe o tipă de pe la noi, din Oltenia, am adus-o în presă şi la câteva zile a murit o femeie din Caracal în spital, la naştere.

Şi i-am spus fetei, «Măi, tată, uite un mare subiect de presă, moarta e de la noi din Caracal, hai, pune mâna şi scrie-l tu, că te mai ajut şi eu». Am luat eu legătura cu poliţia, cu familia, ea mai trebuia să vorbească doar cu spitalul. Când colo, ce să vezi: a făcut o ştire, nene, atât! Au dat-o afară. Eu le-am spus copiilor pe care i-am adus că totul depinde de ei." Nea Genes era, dincolo de toate, un om trecut prin viaţă. Simţea imediat când se „împuţea" treaba şi nu mai era de stat la un ziar.

Cu Genes la „Atac"

A plecat de la „Sport Total" şi cotidianul de sport s-a desfiinţat după câteva luni. S-a dus la „Atac", unde latifundiarul Marius Locic aducea bani cu sacoşa. Nea Genes a luat în primire o frumuseţe de Toyota, branduită cu sigla ziarului „Atac" din acea perioadă, o imagine cu Sfântul Gheorghe mare cât toate zilele. Şi uite-aşa, sub înaltul patronaj al sfântului care ucide balaurul, i-a purtat Nelu Genes pe reporterii ziarului prin Bucureşti şi prin ţară. „Eu, ca şofer, mai făceam şi pe fotoreporterul, le mai ajutam şi pe fetele astea care erau la început şi habar nu aveau de presă. Le făceam mai mult eu materialul, întrebam, mă interesam, vorbeam cu oamenii, cu autorităţile. De multe ori m-am aşezat şi la calculator şi am scris. Făceam de toate", îşi aminteşte cel autointitulat „Genius".

Nu există misiune mai grea pentru un şofer din presă decât să meargă pe teren cu paparazzi. Nea Genes a făcut şi treaba asta când lucra la ziarul „Atac". Şi punea suflet în toate acţiunile de teren, suferea când nu ieşea un subiect. Întors în redacţie după urmărirea unei vedete pe care fotoreporterul Nicu Dârdâiac n-a reuşit să o tragă în poză, Nea Genes a trântit cheile de la maşină şi s-a prăbuşit într-un fotoliu, spunând aceste vorbe memorabile: „Nu se descurcă Nicu!".

Ziarist? Ar fi fost prea frumos

În anul 2009, nea Nelu a simţit că urma să moară nu numai ziarul „Atac", ci toată presa scrisă din România. Sau dacă nu va muri, oricum, nu va mai fi nevoie de şoferi pentru că presa viitorului se face din faţa calculatorului. S-a întors la Deveselu şi a început să ridice o casă mai mare, să aibă unde-şi creşte nepoţii. „Hai, Nelule, la primărie!", i-au strigat oltenii de la el din sat. Şi s-a dus, a fost o jumătate de an viceprimar, dar nu i-a plăcut, nu era pentru el să-l strige lumea „vicele" prin sat.

E ceva în Deveselu care-i aminteşte mereu de fiica dispărută. Mai are puţin şi face 60 de ani, dar tocmai a plecat la muncă în Austria, unde spune că e „super-bine". „Eu muncesc ca să uit, pentru că am un trecut mai negru. Plec de acasă ca să uit. Îmi duc crucea. Îmi e greu aici când vine seara, sunt singur şi mă gândesc."

Chiar dacă în Austria lucrează „muncă-brută", tot n-a pierdut contactul cu lumea presei. „În Austria cochetez cu Radio Helsinki, am câteva emisiuni la ei. Ei sunt aici şi vinerea au două ore în limba română. Am făcut comentarii vizavi de meciul amical de fotbal Austria-România.

M-au mai chemat de câteva ori, când au fost alegerile locale, şi iar am comentat." Când se uită în urmă îşi dă seama că, da, i-ar fi plăcut să fie ziarist. „Dar nu cred că eram pregătit, plus vârsta. Zia­rist. Da, ar fi fost frumos." Ciudată viaţă a mai avut şi Nelu Genes.

"În viaţă trebuie să alterneze binele şi răul.''
Ion Genes, fost şofer de presă

"Nu regret perioada din presă, au fost vremuri frumoase. Am mers peste tot, am făcut ţara pânză de păianjen.''
Ion Genes, fost şofer de presă

Portret al unui şef de ziar prin ochii unui şofer

Marian „Blondu'" a decis să intre în presă într-o noapte. Lucra în tura a treia şi citea presa. Acolo a văzut un anunţ, că „Tineretul liber" angajează oameni. A treia zi era angajat. A urmat armata, pentru ca, atunci când s-a întors, să constate că ziarul al cărui salariat era dispăruse între timp. A urmat o scurtă aventură la „Flagrant", după care experienţa vieţii: „Evenimentul zilei".

A ajuns şoferul lui Dan Turturică în urma unui test grilă: „Trebuia să ne verifice cum vorbim şi cum stăm cu bunele maniere". Funcţia i-a adus şi nişte beneficii, nu financiare, cum să grăbeşte să adauge, ci de altă natură. În anii respectivi, ziarul la care lucra avea o ediţie estivală, pentru care echipe de jurnalişti erau detaşate pe litoral să transmită de la faţa locului. Toată vara, Marian era la mare. „Eu deschideam, eu închideam litoralul", zice „Blondu'", care priveşte cu regret gaşca şi vremurile de atunci.

Condiţiile lui Nistorescu

Marea schimbare a venit însă odată cu războiul declanşat de EVZ la adresa fostului premier, Adrian Năstase. „Într-o seară, Nistorescu a strâns toţi şoferii. Le-a zis că el nu mai poate să şi scrie, să şi conducă. Şi că are nevoie de şofer. Eu eram liber în seara aia. A doua zi, când a venit la redacţie, m-a văzut şi m-a întrebat de ce am fost prezent. M-a ales în secunda aia." Nistorescu e un om dur, zice Marian. Pentru el nu e o problemă, că se ştiu de atâţia ani, dar greu i-a fost să se mai obişnuiască... Dacă întârziai 10 minute ieşea urât de tot.

Fostul director de ziar avea două condiţii: să nu porţi pantaloni scurţi şi să nu miroşi a transpiraţie. Când Cornel Nistorescu a plecat de la EVZ i-a spus şoferului: „Mariane, gata, pentru mine s-a terminat".

Cornel Nistorescu, un şef de redacţie care detestă pantalonii scurţi

După două săptămâni l-a sunat. Au băut o cafea şi i-a dat pe mână funcţia de administrator la una din firmele sale. Marian e cazul fericit dintre foştii şoferi de redacţie. E liniştit, are şi ceva bănuţi, îşi cunoaşte patronul, ştie ce poate. Un singur lucru nu-i dă pace. Ar vrea să se mai întâlnească cu fosta gaşcă de şoferi, să bea şi ei o cafea sau o bere, aşa, destinşi, nu în cinci minute, ca la redacţie.  „Vorbisem să ne întâlnim. Dup'aia unu' a zis că n-are bani, altu' că trebuie să meargă la nu ştie ce pomană, altu' că nu ştiu cum lucrează." Nu s-au mai întâlnit.

"Într-o seară, Nistorescu a strâns toţi şoferii. Le-a zis că el nu mai poate să şi scrie, să şi conducă. Şi că are nevoie de şofer.''
Marian „Blondu'" fost şofer de presă

"Dan Turturică trebuia să ne verifice cum vorbim şi cum stăm cu bunele maniere.''
Marian „Blondu'" fost şofer de presă

Taximetriştii-ziarişti de la „Evenimentul zilei"

În 1993, „Evenimentul zilei" a venit cu o idee fabuloasă pentru profitul firmei, dar şi pentru conţinutul editorial. Pe scurt, Ion Cristoiu, redactorul-şef de atunci al ziarului, a transformat taximetrişti în reporterii de teren. Le-a luat Dacii Break, a scris pe ele  „Taxi - Evenimentul zilei", le-a montat staţii de emisie-recepţie şi le-a răspândit prin oraş, cu reporteri incognito la
volan.

„Pentru a avea un contact mai rapid cu realităţile Capitalei, cu bucureştenii, «Evenimentul zilei» a organizat, pentru prima oară în istoria presei româneşti, o reţea de taximetre cu funcţii multiple. Taximetriştii, care sunt în acelaşi timp şi reporteri ai ziarului nostru, vor semnala redacţiei prin staţie evenimentele întâlnite în cale. De asemenea, şoferii-reporteri vor înregistra pe reportofon plângerile, întrebările şi sugestiile călătorilor. Preţul unei curse este cel obişnuit indicat de aparatul de taxat."

Rezultatele s-au văzut imediat. Ziarul s-a umplut de ştiri culese de reporterii-taximetrişti: „O persoană necunoscută a intrat la miezul nopţii în clădirea Parlamentului", sau „La ora 1.10, pe strada Ozana a fost adus laptele. Coada se formase cu o zi înainte, de la ora 20.00 şi număra peste 250 de
persoane".

În zona Bujoreni s-a urcat într-un taxi al „Evenimentului zilei" un bărbat lovit puternic în figură. A refuzat să-i dea şoferului-reporter orice fel de amănunte. Proiectul „bulinarilor" de la „Evenimentul zilei" nu a avut mare succes, în primul rând pentru că bucureştenii nu erau obişnuiţi să meargă cu taxiul. Un an mai târziu, taximetriştii-reporteri au rămas doar taximetrişti.

Decăderea

Numărul şoferilor şi mărimea parcului auto a scăzut în timp, la toate ziarele centrale, în acelaşi ritm cu tirajele. Dacă la începutul anilor '90, ieşeai din redacţie şi te aştepta şoferul cu motorul pornit, acum trebuie să te programezi cu o zi înainte, căci au mai rămas câţiva şoferi, care fac cu rândul pe câte o maşină.