FOTOGALERIE Oameni fără frontiere: Povestea emoţionantă a fierarului care potcoveşte din scaunul cu rotile

Din februarie, fierarul Dan Bratu (38 de ani), din comuna Sudiţi (Ialomiţa), a rămas în scaunul cu rotile, după un accident îngrozitor. El a reuşit să-şi înfrunte condiţia într-o ţară în care cei cu dizabilităţi sunt priviţi cu rezerve. 3,6%  din populaţia României are o dizabilitate, în  total fiind înregistrate 689.156 de persoane  cu dizabilităţi.

Acesta este primul episod din serialul „Adevărul“ dedicat acestor învingători şi intitulat „Oameni fără frontiere“.

Fierarul Dan Bratu e în scaun cu rotile de jumătate de an. Deşi are de luptat nu doar cu propria infirmitate, ci şi cu prejudecăţile sătenilor şi cu lipsa accesului la informaţie, se încăpăţânează să meargă mai departe. A inventat singur un sistem prin care să poată potcovi din nou, ca înainte de accidentul care l-a făcut să nu-şi mai poată mişca picioarele: se leagă de spătarul scaunului cu rotile ca să aibă echilibru. Pe 27 noiembrie, Dan Bratu, în vârstă de 38 de ani, va participa la Gala Persoanelor cu Dizabilităţi organizată de ActiveWatch și Fundația Motivation România și coprodusă de TVR 1.

Dan înşfacă roţile argintii ale scaunului în care e imobilizat. Împinge ferm. Scaunul saltă şi se-nclină într-un unghi de 45 de grade. Braţele lui Dan se-ncordează, degetele înţepenesc pe semicercurile roţilor. Îşi struneşte toată greutatea corpului ca un cascador, să-şi ţină echilibrul în înclinare. Obrajii cărnoşi i se lăţesc într-un zâmbet demonstrativ. Clang! Roţile ating podeaua camerei de zi a casei din chirpici. Se mai ridică o dată, cât să poată trece pragul şi se-ndreaptă spre scara de la ieşire, să iasă către fierăria din curte.

E fierar din clasa a opta, când lucra cu tatăl său la CAP-ul din comună. Din '98 s-a privatizat şi are atelierul lui, în grădina neasfaltată, cu pământul ca o pudră, care se-ncleioşează când plouă. Potcoveşte, sudează, repară, îl ştie tot satul de om muncitor. E căsătorit de un an cu Gabriela şi locuiesc împreună şi cu fiica ei, o tânără blondă de 21 de ani.

ACCIDENTUL

În urmă cu şapte luni, Dan îşi dorea să moară. Delira pe patul unui spital bucureştean: „Unde-s caii? Aduceţi căruţa şi caii!". Striga la Gabriela să-l dezbrace că-i e cald, deşi nu purta nimic sub cearşafurile albe. Când şi-a revenit după şoc, nici doctorii, nici familia n-au vrut să-i spună realitatea. Dar el ştia că se-ntâmplă ceva. Simţea. Picioarele nu-l mai ascultau. „Nu vreau să trăiesc aşa, să se chinuiască şi soţia cu mine", îşi repeta.

S-a accidentat când era la baltă, după lemne, în satul Gimbăşani, puţin mai jos de unde locuieşte. Se căţărase într-un copac, la vreo trei metri înălţime faţă de pământ. A auzit o plesnitură, apoi un vuiet. Ramura pe care stătea se rupsese. S-a răsucit în aer şi-a căzut chiar lângă lac, pe gheaţă, nu în zăpadă. Zăcea inconştient pe sticla albă când l-au găsit paznicul şi câţiva băieţi: un bărbat de 92 de kilograme inert ca o cârpă, cu vertebrele patru şi cinci sfărâmate. Sângele îi inunda plămânii.

PUTEREA DE A MERGE MAI DEPARTE

Dan e unul dintre cei 131.426 de oameni cu dizabilităţi motorii din România, potrivit datelor strânse de Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap până la 31 martie anul acesta.  E un caz special tocmai fiindcă e de la ţară, unde accesul la informaţia legată de persoanele cu deficienţe e mai mic, iar condiţii pentru cei ca el nu există. E şi unul dintre cei 5.400 de copii şi adulţi cu dizabilităţi pe care Fundaţia Motivation, care se ocupă de consilierea şi antrenarea celor cu dizabilităţi, i-a susţinut de la înfiinţare, din 1995. I-au dat un scaun cu rotile performant şi rezistent (special pentru drumurile de ţară), pături, pastile, Pampers şi sonde urinare. Accidentul nu l-a lăsat pe Dan doar cu handicapul de a nu mai putea merge. Trebuie să ia medicamente care stimulează activitatea sangvină, să-şi maseze pielea ca să nu facă răni de la imobilitate, dar şi să se ferească de infecţii urinare - sondele îl ajută să-şi colecteze urina o dată la patru ore şi să reducă din pericolul unei infecţii. Dar cei de la Motivation l-au făcut, mai ales, să găsească puterea de a merge mai departe.

În Statele Unite ale Americii, Suedia, Germania, Danemarca sau Olanda, integrarea persoanelor cu dizabilităţi face parte din structura socială. În România, până şi în Bucureşti, conform Agentiei de Monitorizare a Presei ActiveWatch, există doar cinci intersecţii cu semafoare cu semnal sonor pentru orbi; şi, din puţinele locuri destinate special pentru oamenii în scaun cu rotile, trei sferturi sunt ocupate de şoferi care îşi parchează maşinile.

INSTRUCTOR ÎN SCAUN CU ROTILE

Unul dintre oamenii care l-au ajutat pe Dan să ajungă la centrul Motivation a fost primarul din Sudiţi, Vasile Şincan, care l-a recomandat echipei din teritoriu când a venit să identifice cazuri de oameni cu dizabilităţi. „Ne-a spus că e un om gospodar, care toată viaţa a muncit", povesteşte Erika, şi ea una dintre persoanele în scaun cu rotile care i-au fost alături lui Dan la centru şi care lucrează la Motivation.

„Îmi venea greu că nu ştiam ce-o să se întâmple când ajung acolo. Dar când am văzut numai oameni din ăştia, ca mine, a fost bine", îşi aminteşte Dan despre momentul când a ajuns la centrul de recuperare Motivation de la Bran, din judeţul Braşov, în luna iulie. Elena, directoa-rea adjunctă de la Motivation, o femeie „foarte deşteaptă", de 40 de ani, a fost un exemplu pentru Dan. „Ne-a explicat: «Sunt în scaun cu rotile de atâta timp şi-am înfiat şi un copil». M-am gândit: dacă ea a putut să întreţină un copil - ne-a arătat şi diploma, că e premiant -, eu de ce să nu pot?", spune Dan.

Persoanele care vin la centrul Motivation au un instructor, tot în scaun cu rotile, un program de exerciţii zilnice, fac antrenament ca să înveţe cum să aibă grijă de ei şi sunt motivaţi cu poveşti asemănătoare cu ale lor, ca să-i scoată din izolare. Lucruri pe care, de cele mai multe ori, oamenii cu dizabilităţi nu le pot învăţa nici măcar din spitale.

CUM I S-A FĂCUT RUŞINE

„«Trage căruciorul lângă pat, pune o mână aşa. Sprijină-te în cot, bagă-ţi Pampersul!», mi se spunea. Mă gândeam: aoleu, cine m-a pus să vin
aici?" - ridică din mâini, imitând mişcarea şi râde Dan când descrie antrenamentele de la Motivation. „După câteva zile, am început să mă descurc şi
să-mi placă. Băieţii, când au văzut că m-am obişnuit, au zis: «Hai, învaţă cum să-ţi tragi singur pantalonii».M-au învăţat cum să stau pe-o parte, să trag un crac, apoi pe celălalt... Le-am zis că nu e uşor. Instructorul mi-a zis: «Cum să nu fie, uite, eu fac asta de câţiva ani»". Atunci, faţă în faţă cu Stelian Mătreaţă, instructorul lui, în vârstă de 30 de ani, în scaunul cu rotile jumătate din viaţă, lui Dan i s-a făcut ruşine: s-a gândit că trebuie şi el să reuşească.

PATRU POTCOAVE PE ORĂ

La o lună după ce s-a recuperat, Dan s-a legat de copac ca să bată potcoave. A inventat un sistem care să-l ţină în echilibru: şi-a trecut o curea după copacul de lângă fierăria din curte. Când s-a apucat prima dată de treabă, Gabriela era în casă, spăla rufe. A ieşit şi l-a găsit legat de copac, „ziceai că-i spânzurat", cu ciocanul în mână şi fierul încins pe nicovală. Pe picioare era plin de scântei şi jar încins. Gabriela s-a speriat. A vrut să nu-l mai lase să facă nimic, dar doctorii i-au spus că e bine să fie activ. Dan lucrează potcoavele numai la cald, îndreaptă fierul manual, fiindcă nu-i plac potcoavele ruseşti, prefabricate: nu se mulează bine pe copite şi rănesc caii.

Dan are mândria lucrului bine făcut. Potcoavele bătute de el ţin şi aproape o lună. Acum, după accident, face cam patru pe oră - înainte le făcea în 20 de minute - şi ia 60 de lei pe ele. Lumea din sat vine în continuare să-i ceară ajutorul: le sudează câte ceva, le face potcoave, îi ajută la pus faianţă. Totuşi, e conştient că sătenii îl privesc un pic altfel, dar se încăpăţânează să meargă înainte, să se descurce singur. Se gândeşte să-l înveţe şi pe-un nepot să potcovească: „El mai şi fumează, stă în stradă şi cere ţigări. I-am zis să vină pe la mine. Hai, măi, să înveţi! Că aşa am gândit şi eu: de ce să cer, dacă pot să fac eu, să mă schimb, să potcovesc? Tot «fă-mi aia», «dă-mi aia»...".

LA O BERE ÎN SAT, CU BĂIEŢII

Între timp, a găsit cel mai bun sistem de a potcovi. Se leagă direct de spătarul scaunului, aşa are echilibru. Face o treabă grea şi pentru doi oameni sănătoşi. Singura problemă pe care o mai are Dan e că trebuie să stea cineva pe-aproape ca să tragă scaunul cu rotile dacă se mişcă vreun cal, ca să nu-l lovească. De unul singur nu se poate feri aşa repede.

De fapt, după accident, lui Dan i-a fost cel mai greu că nu mai putea să muncească la fel de mult cum o făcea înainte. Zice că n-are nostalgia mersului, dar, câteodată, când iese în scaunul cu rotile la o bere cu băieţii din sat, stă aşa şi priveşte lumea care se întoarce de la porumb. Accidentul l-a învăţat câte ceva şi despre puterea încurajării. Chiar şi aşa activ cum e, Dan încă se loveşte de atitudinea oamenilor din sat: „La ţară aşa-i, vorbeşte toată lumea. Comuna e mică... «Uite, Dan merge în căruţ...». Dar mai sunt şi oameni buni. Chiar a venit unul la mine şi mi-a spus că tatăl lui a stat aşa doi ani şi-acum merge pe bicicletă. Mi-a dat un curaj...". Asta-l îndârjeşte să ducă o viaţă activă. Dacă ar avea dinainte un om cu o problemă şi i s-ar plânge, Dan ar face tot la fel: l-ar încuraja. „Cum mi-a zis mie instructorul: cu timpul, dacă vrei, o să reuşeşti! Şi-atunci, te gândeşti: uite, mai există cineva care zice şi o vorbă bună!".

CIREŞE, CU DRAGOSTE

În camera din Sudiţi, râsul lui Dan se revarsă când povesteşte cum a cunoscut-o pe Gabriela, care îi era vecină. Se-ncalecă unul pe altul în replici şi se tachinează cu tandreţe.

„Înainte nici bună ziua nu-i dădeam pe stradă. Nu-mi făcuse nimic, dar aşa, nu-l sufeream", zice Gabriela, care-şi ţine piciorul în şosete groase, maro, pe una dintre roţile mici din faţă ale scaunului rulant al lui Dan.

Se aruncă în discuţie şi fiica de 21 de ani a Gabrielei: „Avea un prieten mai de vârsta mea. Şi eu vorbeam mereu cu el. Se mai duceau pe la cireşe. I-am zis prietenului să-mi aducă şi mie. Şi-a venit şi el şi i-a adus cireşe mamei". Dan începe să râdă şi mai tare: „I-am adus cireşele Gabrielei şi i-am cerut numărul de telefon. N-a vrut să mi-l dea! Şi i-am zis: «Stai că fac eu rost în cinci minute şi te sun». Mi-a zis: «N-ai de unde!». Am sunat-o, a dat să-nchidă, zic: «Alo, nu ţi-am spus că fac rost?»".

Râsetele alternează cu o linişte profundă, o combinaţie de tristeţe presărată cu dulceaţa hârjonelilor de cuplu. Gabriela îşi aminteşte cum toată lumea s-a mirat că ea încă mai stă cu Dan după accident: „Mi-au zis că sunt familii fără vreo problemă care se destramă. Dar eu o să stau aici cât o să am putere, nu mă mişc de lângă el".

Izbucnesc iar în râs când vine vorba despre iarnă. „Nu ştiu ce-o să facem cu spălatul când se lasă frigul", se gândeşte Gabriela. „Astă-vară îl spălam cu furtunul, puneam apa pe el". Din nou râde: „Am zis că o să-l bag într-un sac cu apă şi cu săpun, îl leg la gură şi-l agit uite-aşa". Intervine Dan şi-o acoperă cu hohotele lui: „Şi pot eu să am încredere? Dacă nu mai dezlegi sacul?".

Tandreţea lor frustă, intimitatea delicată şi tragică a unei familii nu trec dincolo de pereţii casei din Sudiţi şi nici nu ies afară să strige în plină uliţă. E aici şi o parte din România reală, pe care n-o vedem nici în ziare, nici la televizor, cea a prejudecăţilor cu care voinţa lui Dan are încă de luptat în fiecare zi. De când e accidentat, Dan şi-a construit singur un gard nou la casă, înalt de doi metri. E din tablă gri, opacă, pe care, din scaunul cu rotile, a sudat-o bucată cu bucată.

A făcut ridicări cu gantera până a leşinat

Dan a fost unul dintre cei mai ambiţioşi oameni de la antrenamentele Motivation. Îi punea întrebări instructorului până la miezul nopţii, voia să înveţe și exersa până la refuz.

„A fost unul dintre cei mai motivaţi elevi. Spre deosebire de alţii care plângeau sau credeau că nu pot, el n-a crâcnit nicio clipă", povesteşte Erika de la Motivation. Perseverenţa se afla cumva în structura lui Dan, chiar dacă el nu era conștient de asta. În spital, un doctor i-a spus să facă exerciţii cu o ganteră, 50 pe un braţ, 50 pe celălalt. Le-a făcut, cu mult efort. „Și eu dacă am văzut că pot, am zis să fac mai mult, că trebuie să fie bine", povestește Dan. A făcut 500 de ridicări și a leșinat.

Acum, Dan știe să se ridice singur din pat și să se așeze singur în scaunul cu rotile; își pune sondele singur; iese în grădină, apucă furtunul cu dinţii și merge să ude varza și roșiile; și-a cumpărat o ganteră; și-a amenajat un spalier la intrarea în casă, un fel de scară din lemn, cu un burete la bază. Își proptește căruciorul în faţa spalierului și face ridicări în fiecare zi când e frumos afară.