Moartea domnului Rossi

Rossi în Italia e, cum ai zice la noi, Popescu. Cel mai comun nume, un fel de "oricare dintre noi", emblemă a onomasticii naţionale. Cetăţeanul comun. El - votantul, dar şi el - "nimeni" -

Rossi în Italia e, cum ai zice la noi, Popescu. Cel mai comun nume, un fel de "oricare dintre noi", emblemă a onomasticii naţionale. Cetăţeanul comun. El - votantul, dar şi el - "nimeni" - căruia i se poate întâmpla orice, fără prea mari atenţii din partea societăţii, un "oarecare" căruia cu greu i se poate întrevedea drumul spre a deveni "cineva".

Cineva a devenit domnul Lăzărescu. După ce a murit, fireşte, şi după ce a fost purtat pe ecranele lumii de Cristi Puiu. Purtat în triumf, premiat, aplaudat de mai toate juriile importante ale celor mai mari festivaluri de film. Inclusiv Festivalul de film de la Triest. Când ştirea care mai apoi a generat filmul a apărut în presă, ne-am cutremurat cu toţii, ne-am indignat şi ne-am zis că doar la noi, amărâţii, se poate întâmpla aşa ceva. Atâta nepăsare, atâta brambureală, atâta lipsă de respect pentru viaţa cuiva. Imaginea acelui biet bătrân zăcând pe trotuar mi-a rămas multă vreme în minte, ca semn al degradării umane şi al dispreţului faţă de fiinţa vie care cere ajutor. Până la urmă, totul a reintrat, după câteva zile de revoltă jurnalistică şi plăpândă indignare instituţională, în normal, adică în indiferenţă.

Decesul, cea mai democratică instituţie

Noroc că regizorul Cristi Puiu a găsit modalităţile de expresie cele mai potrivite ca să-l readucă la viaţă pe bietul domn Lăzărescu. Îl chema chiar aşa? Nu mai ştiu şi nici nu are importanţă, moartea e cea mai democratică instituţie. Cum nu Rossi îl cheamă pe domnul care acum câteva zile, adică luni, 29 ianuarie, a murit la 25 de metri de poarta spitalului de urgenţă. Nu din Cochirleni, ci de la Torino, din Italia, adică din ţara cu festivalul unde "Moartea domnului Lăzărescu" a fost premiată. N-am făcut bine acordul. Nu moartea, ci filmul a fost premiat. Le-am luat-o înainte, că puteau şi ei, italienii, să facă ceva pe tema asta, având în vedere că domnul (Rossi?) de 69 de ani a fost lăsat să moară în faţa spitalului, căci legea nu le permite medicilor să lucreze "în afara structurii". Au stat cuminţei înăuntru, deşi fuseseră imploraţi să vină şi să dea o mână de ajutor, n-aveau la îndemână un cărucior, mă rog, chestii complicate şi n-aveau voie să "presteze", pentru că nu ei erau cei în măsură, adică telefoanele disperate ar fi trebuit să fie adresate altei structuri. Că, dacă e lege, nu se discută. Şi nu se iese cu balonul de oxigen şi nici cu resuscitatorul cardiac sau cum s-o fi numind aparatul din dotare.

Se vor face, fireşte, şi la Torino anchete şi, probabil, nu se vor găsi vinovaţi. Unde mai pui că sunt apăraţi de lege. Nu scriu "pata asta de culoare" nici ca să arăt că şi pe la alţii se întâmplă lucruri oribile şi nici ca să acopăr cu ea nenumăratele pete de sânge uman care, vai, nu mai impresionează pe nimeni, începând cu medicii. Scriu pentru că am sentimentul că multe ni se trag din indiferenţa cu care privim viaţa, din nepăsare, din lipsa de vibraţie în faţa suferinţelor celuilalt, pe care dacă nu-l cheamă cum trebuie, dacă nu ne e util, poate muri la câţiva metri de mâna noastră care semnează absenţa şi, ocupată doar cu luatul, sentinţa.

Rossi îl cheamă pe domnul care acum câteva zile, adică luni, 29 ianuarie, a murit la 25 de metri de poarta spitalului de urgenţă