Mironov, în război cu „detractorii“ Revoluţiei

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bucureşti, decembrie 1989: tancurile au luat cu asalt străzile
Bucureşti, decembrie 1989: tancurile au luat cu asalt străzile

În primul dintre cele două articole care îi sunt dedicate în acest serial, Alexandru Mironov se răfuieşte cu ziaristul Michel Castex şi povesteşte ce i-a spus lui Ion Iliescu pe 21 decembrie 1989. Alexandru Mironov lucrează la revista „Ştiinţă şi Tehnică", în aceeaşi clădire cu noi, la doar un etaj distanţă. Trece pe culoare, la braţ cu o servietă serioasă, rezistentă, din acelea purtate în filmele lui Hitchcock.

Alexandru Mironov este şi el un emanat al Revoluţiei. Pe 21 decembrie 1989 l-a vizitat pe Ion Iliescu la Editura Tehnică şi i-a spus aşa: „Daţi-mi voie să vă doresc tot ce ne dorim amândoi acum". A doua zi, Alexandru Mironov a coordonat Revoluţia de la Radio. Spune că şi-a riscat viaţa şi că la „aproximativ ora 12.00" el şi colegii Mircea Munteanu, Carol Mălinescu, Lică Pavel au lepădat „pielea groasă de laşi", că el Alexandru Mironov, în fruntea lor, a înfruntat ţevile armelor soldaţilor care păzeau Radioul, soldaţi care au părăsit postul după aceste cuvinte: „Sunt tată de copii ca voi, scriu cărţi pentru copii ca voi, nu vreau să muriţi, plecaţi de aici, mii de oameni vor ataca Radioul...".

Alexandru Mironov a vorbit ţării de la microfonul Radioului şi e sigur că, spre deosebire de ororile care s-au propagat la Televiziune, el a fost mult mai echilibrat, că nu a spus pe post enormităţi neverificate, că nu a contribuit în niciun fel la baia de sânge în care s-a înecat România după fuga dictatorilor. „Adevărul" detaliază mâine revoluţia de la Radio. Primiţi această explicaţie: „Eu am încercat să liniştesc poporul, nu să inflamez. La Televiziune a fost altfel...Televizorul te face să joci teatru, mulţi au sărit în faţă, ca să-şi spele păcatele.  Pe Brateş l-a luat valul. El avea multe păcate pentru douăzeci de ani de..., dar atunci a fost sincer; aşa a crezut el că e bine".

Publicăm astăzi, înainte de interviul cu Alexandru Mironov, la 22 de ani de la acel decembrie, o parte din mărturiile pe care omul de ştiinţă le-a publicat în „Dimineaţa", în decembrie 1990.

Jurnalul lui Mironov

21 decembrie, ora 11.00 - Mi-am terminat la Radio emisiunea pentru mâine, am realizat-o împreună cu profesorul Marcian Bleahu. Tema: „Seismele" (inspiraţie, nu glumă). La ora asta mă aflu la Editura Tehnică, unde am două cărţi sub tipar. (...) intru la director, unde am două cărţi sub tipar. Convorbirea telefonică din dimineaţa zilei mă face să intru la director. Poate nu ne mai vedem până la Sărbători, îi spun: «Daţi-mi voie să vă doresc tot ce ne dorim amândoi acum»".

21 decembrie, ora 11.30 - Intru la revista „Contemporanul", unde colaborez la rubrica de ştiinţă. Îl văd întâi pe prietenul meu, scriitorul Mircea Herivan, care îmi spune că veştile de la Timişoara sunt înspăimântătoare. În biroul de alături, surpriză!, poetul Adrian Păunescu tocmai a venit de acasă, grupe mari de studenţi trecuseră spre locul „marelui miting" - supremă dovadă a prostiei finale - strigând lozinci scandaloase la noi, pentru această parte a secolului (...) „Nu vă temeţi - îi spun - a început, va fi ca izbucnirea unui vulcan, le-a venit timpul şi vom scăpa de el în câteva ceasuri". „Nu ştiţi, n-aveţi idee de ce sunt capabili", îmi răspunde. Vor curge râuri de sânge...

21 decembrie, ora 14.00 - M-am întors la Radio. S-a întărit paza. În holul de la intrare sunt militari înarmaţi. Piaţa Palatului rămâne încărcată de lume, după ce -  aflu - Ceauşescu a fost înfruntat şi huiduit de public! Lângă Sala Palatului, un tată tânăr, cu doi copii mici de mână. „Pune copiii la adăpost - îi spun - nu ştim ce se poate întâmpla". „Nu plec de aici - îmi răspunde - dumitale îţi place cum trăim?" Ne îmbrăţişăm spontan. Doamne ajută...

21 decembrie, ora 17.00 - Am fost acasă, m-am schimbat, am renunţat să-mi fac bagajele pentru zuia de mâine, urma să plec la o nouă întâlnire cu studenţii, în tabăra de la Slănic Moldova (...) Sunt acum în Piaţa Universităţii, puţin mai încolo de Sala Dalles se află tancuri, TAB-uri şi un zid înspăimântător de soldaţi - echipaţi cu centuri, căşti, arme. Între ei şi rondul Pieţei, libertate, îi simt mirosul pentru prima dată în România (i-am mai simţit parfumul, cândva, la sfârşitul lui 1968, la Praga).

21 decembrie, ora 20.00-23.00 - Am pus maşina la adăpost, m-am îmbrăcat gros, revin la Universitate. Încerc un ocol al Palatului Asediat, CC al PCR este păzit de ziduri de soldaţi din toate părţile. Sub portalul Palatului Telefoanelor - mă înşel oare? - însuşi Ion Dincă, în mijlocul unor civili, scrutează Calea Victoriei. (...) Revin lângă Hotelul Intercontinental, mulţimea se răreşte, în ciuda îndemnurilor ce vin din masa celor strânşi pe treptele hotelului: «Nu plecaţi! Să nu pierdem momentul!...». Îmi fac socoteala că suntem prea puţini acum, la ora asta, şi că, fără ajutor din ţară, Ceauşeştii, clica din Palat, Armata, Securitatea, Miliţia nu pot fi învinse. Plec cu metroul (cât de mult datorăm, toţi, lucrătorilor de la metrou, gândiţi-vă cum ar fi fost fără ei Revoluţia...), cu puţin înainte de măcelul de noapte.

22 decembrie, ora 7.00 - Sunt deja în Piaţa Unirii, îmbrăcat gros, pentru Ziua cea mare.  (...) Înainte de a coborî spre clădirea Casei Centrale a Armatei, apuc să arunc o privire spre Bulevardul Republicii: un fluviu de oameni, zeci de mii. Clar, hotărârea mea este luată: voi merge astăzi la serviciu, la Radiodifuziunea Română. Voi rata poate momentul asaltului, care la această oră mi se pare inevitabil, dar mă voi afla într-unul dintre locurile-cheie, de unde poate fi stârnită ţara. Socoteala mea este simplă: cineva, în mulţime, va striga la un moment dat: Spre Televiziune! Spre Radio! Cum Televiziunea este foarte bine păzită de, probabil, sute de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi din trupele de securitate, Radioul va fi mai uşor de luat, mai ales dacă îi ajutăm dinăuntru...".

Acest „Jurnal al unui redactor al Radiodifuziunii Române" a fost publicat în ziarul „Dimineaţa", nr. 254, din 20 decembrie 1990.

„Domnule, cel ce ai scris «o minciună mare cât secolul»..."

Pe 21 decembrie 1989, în numărul 255 al ziarului „Dimineaţa" (oficios al Cotroceniului), Alexandru Mironov se răstea la Michel Castex, cel care publicase încă din 1990, la Paris, cartea „Un mesonge gros comme le siècle. Roumanie, historie d'une manipulation" („O minciună mare cât secolul. România, istoria unei manipulări"). Evocând după-amiaza zilei de 22 decembrie, Alexandru Mironov povestea ce a trăit în sediul Comitetului Central al PCR, spre care plecase după „mai multe ore de emisie" în direct, la Radio.

Ion Iliescu a plecat des urechea la Alexandru Mironov   Foto: Agerpres



„După ce spun câteva cuvinte la microfonul instalat pentru un miting ad-hoc, plec, printr-o mare de români fericiţi, către clădirea, încă, a ccpcr şi urc către sala mare de la etajul 3. Mă opresc, pentru câteva minute, în dreptul balconului celebru, unde un tânăr pe care nu-l cunoşteam atunci (s-a dovedit apoi a fi profesorul Petre Roman, ulterior Premier) anunţă mulţimea că guvernul Dăscălescu a fost dizolvat (...). Cu un etaj mai sus, directorul (încă) Editurii Tehnice intră cu un grup de oameni în sala în care - aveam să aflu mai târziu - se alegea Consiliul Frontului Salvării Naţionale. M-am oprit, ne-am salutat, dar n-am intrat, mi s-a părut mai atrăgător să navighez prin mijlocul turbionului de istorie în care soarta mă aruncase (de fapt, mai corect spus: mă agăţasem cu mâinile de soartă, pândisem momentul, îl căutasem, pot spune că făcusem, eu însumi, puţină istorie). Aşa că am plecat către alte orizonturi ale Palatului, la sala unde 70-80 de persoane de toate profesiile îl aşteptau pe (încă) «tovarăşul» Ion Iliescu. Care nu a venit, căci au venit - înainte de ora 18.00 - gloanţele".

Aici, Alexandru Mironov face o reverenţă către Ion Caramitru, care... „Am auzit câteva focuri, apoi glasul lui Ion Caramitru («Cine trage? Să înceteze soldaţii! Ce se întâmplă?»), tirul s-a înteţit (...) Scena care a urmat este demnă de cartea de aur a celor mai mari fapte de vitejie ale românilor. Ion Caramitru, marele erou al revoluţiei care este actorul Ion Caramitru, a luat microfonul, s-a ridicat în picioare la balcon şi a strigat mulţimii: «Oameni buni, nu plecaţi! Acum nu plecaţi, nu trebuie să plecaţi! Acum sau niciodată, înţelegeţi?... »". 

Tuşa decisivă este războiul cu Michel Castex: „N-au plecat, doar morţii şi răniţii au părăsit piaţa - aşa că mă întreb, domnule, cel care ai scris «o minciună mare cât secolul»: dumneata, ai fi avut curajul să rămâi, ai fi avut forţa celor câteva zeci de mii de români din Piaţa Revoluţiei? Ţi-ai fi putut depăşi condiţia umană, aşa cum au făcut-o ei, indiferenţi la faptul că împotriva lor nu deschisese focul o armată întreagă de securişti, ci doar câţiva trăgători izolaţi? Nu, n-ai fi stat, te ştiu, te simt, nu ai aluatul necesar, prea te-ai grăbit să scrii minciuni, fie ele şi mărunte..."

"Încă n-am reuşit să stabilim dacă actorul Ion Caramitru şi poetul Mircea Dinescu au intrat, triumfal, în emisia TV înainte sau după noi - dar oare mai are asta importanţă?"
Alexandru Mironov
revoluţionar

Ion Iliescu a plecat des urechea la Alexandru Mironov   Foto: Agerpres
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite