VIDEO Mircea Dinescu, poet: „Am obosit să tot fiu Gică Contra“

În ultimii 20 de ani, Mircea Dinescu nu a pregetat să-şi spună deschis părerea despre toate subiectele majore ale societăţii româneşti.

Mircea Dinescu spune că în realitate este melancolic, nu cum apare la televizor. „Istoria m-a obligat să mă apăr, să muşc, să latru, să scot arma de pe panoplie“, explică el. Confesiunile lui Mircea Dinescu, altele decât cele de pe micul ecran, aduc în prim-plan o faţetă aproape neştiută a scriitorului devenit un simbol al României postdecembriste.

„Adevărul": Care e azi diferenţa dintre un om normal şi unul isteric?

Mircea Dinescu: Normalitatea poate fi şi isterică. De multe ori lumea consideră că un om normal e de fapt un om banal şi mediocru. Depinde de situaţie. Într-o zi, la puţini ani după Revoluţie, stăteam în compania lui Ion Negoiţescu, un mare critic literar revenit în România. Alături de noi se afla un alt prieten al lui Negoiţescu, de aceeaşi orientare sexuală ca şi acesta, respectiv homosexual. Şi a trecut pe lângă noi un tânăr bine făcut, după care i s-a cam lungit privirea amicului lui Negoiţescu. Acesta din urmă i-a spus însă să stea liniştit, fiindcă tânărul în cauză era „anormal", deci heterosexual. Totul depinde de cum vezi normalitatea.

Vă mai amintiţi prima poezie?

Prima poezie mi-a fost publicată în revista „Luceafărul", în 1967, când eram elev la liceu în Slobozia. Dar cea dintâi poezie se numea „Destin de familie" şi n-am publicat-o niciodată. Îmi mai amintesc doar câteva versuri: „Fiecare casă are mirosul său de lucruri şi oameni / Orânduită şi orânduiţi în ea, formăm o familie...". Mai urma ceva despre bunicul meu cu mustaţa sprijinită în ramă. Nu mai ştiu. Oricum, era o poezie despre moarte. Apoi, am început să scriu alt gen de poezii, precum „Sunt tânăr, doamnă". Era chiar în perioada în care Nichita Stănescu făcea ravagii în lumea noastră literară. Mai tot tineretul studios care debuta se simţea dator să scrie „à la Nichita Stănescu", gen „Mă doare raza stângă din ureche dreaptă". Or, eu am venit cu o poezie clasică, cu rimă bine făcută, încheiată la toţi nasturii. Culmea e că versurile mele au părut că sunt originale într-o epocă în care nu se respectau metrica şi nici logica poeziei! D-aia am şi avut succes la debut. Iar succesul mi-a fost confirmat de premiul primit din partea Uniunii Scriitorilor şi de faptul că am devenit curând după aceea membru al acestei asociaţii. Am fost cel mai tânăr membru al Uniunii Scriitorilor preţ de vreo zece ani, din 1971 încoace, fiindcă după includerea mea în Uniune s-au sistat înscrierile. S-au introdus nişte restricţii, de genul că trebuie să ai două sau trei cărţi publicate pentru a deveni membru al Uniunii. În fine! Nu le convenea să ai statut de scriitor profesionist cât eşti tânăr fiindcă se temeau că poţi face pe nebunul.

Moartea e una din temele care v-au atras constant. De ce?

Sper să nu mă atragă prea tare (surâde)! Dar mă obsedează, probabil! Chiar mă gândeam dacă nu cumva am fost mai obsedat de moarte în tinereţe decât acum, când mă apropii, sper că nu cu paşi repezi, de ea! În poezia „Sunt tânăr, doamnă", doamna despre care vorbesc era Moartea! Dar, pe de altă parte, orice iubire ce are un început şi un sfârşit e tot o doamnă, nu?

La ce ţineţi cel mai mult?

Nu cred că am o ierarhie anume. În afară de copii, bineînţeles, pentru că ­vrând-nevrând, responsabilităţile se schimbă şi în disperare, şi-n iubire faţă de copii. După ce i-ai adus pe lume, cu ajutorul unei femei, e adevărat! (râde). De-a lungul vieţii te trezeşti cu diverse provocări. Dar vă propun tuturor să ne bucurăm mai ales de lucrurile simple. Până la urmă am descoperit că poţi privi un apus de soare pe Dunăre şi să realizezi că în clipa următoare poţi uita şi cine eşti, şi cum te cheamă, ba chiar poţi muri liniştit. Poţi fi fericit dintr-o chestie simplă, pe care cei mai mulţi o ignoră. Când am venit la Cetate, în Dolj, am întâlnit un domn care citea zilnic cotele apelor Dunării. Acesta m-a văzut stând în fiecare seară pe mal şi privind natura. Şi nu înţelegea ce fac. Aşa că într-o seară m-a întrebat: „Pe cine aşteptaţi?". I-am răspuns că nu aştept pe nimeni, ci doar privesc apusul de soare. „Dumneata nu te-ai uitat niciodată?", l-am întrebat la rândul meu. A dat din cap că nu. Ăsta venea de vreo 20 de ani, în fiecare seară în acelaşi loc şi doar citea conştiincios cotele apelor Dunării. După câteva zile ne-am reîntâlnit şi iar m-a oprit: „Aţi avut dreptate. E un apus magnific, aici la Dunăre!". Acest ins putea muri fără să vadă un apus magnific de soare, deşi avea zilnic ocazia să-l admire. Există lucruri pe lumea asta pe lângă care trecem aşa cum trecem pe lângă un apus de soare fără să realizăm că uneori fericirea îţi vine de la lucruri mărunte, necrezut de mărunte. Nu-ţi vine nici din posesia banilor, nici din glorie. Există alte căi mai subtile de a te topi într-un sentiment înalt şi copleşitor!

Pe cine aţi măgulit? Regretaţi  azi gestul?

N-am nici un regret. Când pot face un compliment sau să măgulesc pe cineva cu bună credinţă o fac, fiindcă asta mi se pare un lucru ­care-ţi provoacă şi ţie plăcere. Întotdeauna m-am bucurat de oameni talentaţi în preajma mea şi de faptul că am avut ocazia de a le spune acest lucru. Am avut şi şansa de a sta în prezenţa unor mari scriitori, la Mogoşoaia, când aveam 25 de ani. N-aveam casă în Bucureşti şi am petrecut cinci ani la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia. Erau acolo un Fănuş Neagu, un Marin Preda, un Teodor Mazilu, poeţi boemi ca Teodor Pâcă, astăzi intrat pe nedrept în uitare, sau graficieni ca Florin Pucă. Mă aflam printre mari artişti şi evident că trăind în preajma lor aveam o bucurie în plus faţă de faptul că şi eu scriam, că eram un scriitor destul de cunoscut... mă bucuram de prezenţa lor. Şi asta te contaminează. Dacă stai într-o lume mediocră rişti să devii mediocru. Dau mărturie pentru acest adevăr. Stai între oi, atunci să nu te miri că după 20 de ani începi să behăi ca o oaie!

Când aţi ştiut că sunteţi un brand, ca să folosim un termen la modă?

După ce am apărut într-o bună zi la TV, în 1989. Sau, mai târziu, când am început să-mi dau cu părerea şi despre politichie în felul meu, mai ironic, mai contondent. Probabil că asta a creat brandul Dinescu, adică omul care le zice pe şleau, într-un limbaj mai colorat. Nu ştiu dacă ceea ce vede lumea şi crede că sunt eu, postura asta de Gică Contra, sunt chiar eu. Până la urmă armura asta de Gică Contra devine obositoare. În realitate sunt ­altfel. Mă întâlnesc cu diverşi oameni şi-mi spun: „Ce faceţi?, vă văd abătut. De ce nu râdeţi, nu glumiţi?". De fapt, sunt melancolic de felul meu. Sigur, la televizor par altfel, mă manifest ­într-un alt stil. E opţiunea mea. E şi o formă de apărare, aceea de a fi mai ironic, mai contondent. Probabil că dacă nu existau aceste zguduiri ale istoriei aş fi rămas un poet delicat, fin, şi aş fi trecut ca George Bacovia în umbra zidurilor. Aşa, istoria m-a obligat să mă apăr, să muşc, să latru, să scot arma de pe panoplie.

Adică aţi devenit guraliv după 1989?

Da. De felul meu eram un tip blând, repet. Şi azi mă socotesc tot un tip blând.

"Dacă stai într-o lume mediocră rişti să devii mediocru. Stai între oi, atunci să nu te miri că după 20 de ani începi să behăi ca o oaie!''

"Chiar mă gândeam dacă nu cumva am fost mai obsedat de moarte în tinereţe decât acum, când mă apropii, sper că nu cu paşi repezi, de ea!''

Portar, cel mai frumos job al lui Mircea Dinescu

Care a fost cea mai frumoasă meserie pe care aţi avut-o? Sau loc de muncă? Cel de portar la Uniunea Scriitorilor? Cel de şef al Uniunii Scriitorilor? Cel de patron de presă?

Înclin pentru perioada petrecută la Uniunea Scriitorilor ca portar. Bine, eram portar doar pe statul de plată al Asociaţiei Scriitorilor. Când m-a angajat Fănuş Neagu nu exista liber decât postul de portar. Şi mi-a zis: „Uite, te pot angaja la Almanahul literar, dar în acte te trec ca portar. Eşti de acord?". Şi am acceptat. Citisem despre mari poeţi americani care fuseseră în tinereţe chelneri, marinari, spălători de vase sau crescători de capre şi atunci n-am avut niciun complex să trec prin mai multe faze ale meseriei şi meseriilor. Şi azi, cresc capre, produc vin, scriu pamflete, gătesc...

La Cetate, pe malul Dunării, foarte aproape de Calafat, Mircea Dinescu şi-a ridicat o gospodărie ţărănească după modelul celei văzute la bunici  Foto: Victor Cătălin Boldîr

„Caragiale e cel mai important scriitor român"

Aveţi un top al cărţilor preferate?

Există cărţi care mi-au marcat existenţa. Cele ale lui Rimbaud sau ale lui Rilke sau câţiva poeţi români. Apoi, e important şi ca şcoala să nu ţi-i facă antipatici pe scriitorii prezenţi în manuale. Am citit Cehov, „Opere complete", înainte să fac acelaşi lucru cu Caragiale. Când l-am redescoperit pe Caragiale, în publicistica lui şi în proza lui scurtă, am avut o revelaţie. Iar azi consider că Ion Luca Caragiale e cel mai important scriitor român. Eminescu e genial ca poet, dar fără anvergură ca publicist. Pe când Caragiale e absolut genial în tot ce face. Şi în lucrurile minore. Te salvează! E o mare bucurie. Pot spune că personal Caragiale m-a influenţat şi în poezie. Mai mult decât Eminescu!

„Regele Mihai şi-a ratat a doua urcare  pe tron"

Rămâneţi un republican convins?

Da, fiindcă din păcate Regele Mihai şi-a ratat a doua urcare pe tron, luându-şi ca ginere un târgoveţ care se dă prinţ. E ridicol să trăieşti cu această iluzie că un actor de mâna a doua, cum era Radu Duda, poate deveni rege, cum îşi închipuie el. Nu cred în ideea de monarhie şi de moştenire pe motiv de sânge albastru. Poţi fi nobil prin ceea ce faci, ca scriitor sau ca ţăran. Şi poţi fi neam prost, chiar dacă te tragi dintr-o familie nobilă. Nimic nu-i mai antipatic pe lume decât copiii care ronţăie ca pe un covrig aura părinţilor.

În cazul Mircea Dinescu nu se repetă povestea asta?

Am avut noroc cu ­copiii mei. Iau cu ironie gloria mea. Nu sunt dependenţi de mine şi de numele meu. Irina a dorit să se mărite ca să-şi schimbe numele. Ajunsese actriţă şi avea impresia că toată lumea o distribuia în roluri doar fiindcă o chema Dinescu. I-am spus să-şi păstreze şi numele de fată, fiindcă o să mor într-o zi şi e bine să se ştie că e fata lui Dinescu. N-a vrut. Nici Andrei nu are povara asta, nu se dă mare că e fiul lui Dinescu. El cântă la 12 instrumente şi sunt sigur că o să auzim curând de el...

2010 Acesta este anul celei mai recente cărţi de poezie lansată în limba română de Mircea Dinescu.

Copiii lui Dinescu au plâns la „Mantaua" lui Gogol

Cum e să-ţi cumperi 20 de cărţi deodată?

În 1960, când aveam 10 ani, taică-meu, lăcătuş mecanic de meserie, a venit de la serviciu cu un bon în valoare de 100 de lei pe care-mi puteam lua cărţi. Şi am mers cu ­maică-mea la o librărie şi pe acel bon mi-am cumpărat mai bine de 20 de cărţi. Tatăl meu avea p-atunci leafă în jur de 1.000 de lei. Mă gândeam peste ani că, în 1960, pe o leafă de 1.000 de lei puteai să-ţi cumperi 200 de cărţi. Ce fiu de lăcătuş mecanic din prezent are şansa pe care am avut-o eu acum mai bine de 50 de ani? Astăzi, pentru 20 de cărţi cumpărate simultan s-ar putea să nu-ţi ajungă nici măcar întreaga leafă a tatălui! Din păcate, capitalismul românesc a luat mai toate lucrurile rele, ba chiar seamănă de fapt cu capitalismul ­sud-american.

Ca tată, aţi repetat episodul cu cărţile?

Nu, nu l-am repetat! Fiindcă copiii mi s-au născut într-o casă burduşită de cărţi, şi asta nu doar la mine. Irina şi Andrei au fost crescuţi de părinţii soţiei, amândoi profesori universitari, specializaţi în literatura rusă. Drept pentru care la 5 ani ei ştiau deja de Gogol! A urmat Dostoievski, fiindcă socrul meu e specialist în scrierile acestuia. Şi să vă povestesc ceva amuzant. Într-o seară ­i-am auzit plângând şi pe Irina, şi pe Andrei. Erau împreună cu soacră-mea. M-am dus nedumerit să văd ce le-o face soacră-mea, cu ce-i chinuia. Când colo, le citea „Mantaua" de Gogol. I-am întrebat: „De ce plângeţi?". Mi-au răspuns: „Fiindcă ne e milă de domnul ăsta căruia i s-a furat paltonul!". I se furase „Mantaua" lui Gogol, ca să vedeţi! La 5 ani au avut şansa de a asculta tot felul de poveşti, unele ciudate precum cea a lui Gogol. Şi atunci cum să-i mai emoţionezi cumpărându-le cărţi de la librărie?! Bineînţeles că azi trăiesc pe computer, ca toată generaţia lor! Cred că s-au lăsat de citit pe la 14 ani... Asta e!

„Andrei Pleşu cântă superb, e chiar un profesionist"

Cum îţi faci cel mai uşor un prieten? Dar un duşman?

În România cel mai simplu e să-ţi faci duşmani. Din contră, prietenia e o lucrare foarte complicată. Merg până într-acolo şi spun că prietenia poate fi şi o mare povară, o responsabilitate fără egal. Cu duşmanii te descurci mult mai uşor! Pe când cu prietenii e mai greu pentru că poţi avea uneori revelaţii cumplite despre ei, zguduitoare chiar. Marin Preda avea o vorbă. Stăteam la masă alături de el, de Mazilu, de Florin Pucă şi din când în când mai apărea căte o figură nouă, în general oameni din provincie. Ş-atunci întreba: „Cine e ăla?". Îi răspundeam că nu ştiu exact, dar că promite ca scriitor. Strâmba din nas şi decreta: „Mon cher, nu lărgiţi cercul, mon cher!" ­(surâde).

Cum s-au numit prietenii cei mai buni?

Consider că am avut prieteni adevăraţi, în lumea literară românească. Cel mai bun prieten mi-a fost la un moment dat Lucian Raicu, un mare critic literar. A murit la Paris, în sărăcie. Am fost prieten şi cu Marin Preda, în ultimii trei ani de viaţă ai săi, dar eram, cum să spun, pe post de scutier. Bine, nu chiar un Sancho Panza! Marin Preda era un om foarte timid. Îşi transforma timiditatea într-un soi de ţopârlănie, devenea violent în limbaj şi mulţi l-au perceput drept ţăran. Nu doar că scrie despre ţărani, dar e şi în comportament un ţăran, şi-au spus mulţi dintre cei care s-au intersectat cu el în acea perioadă. În realitate era un om foarte delicat. Avea nişte mâini de pianist. Nu avea structură de ţăran. Prin naştere era făcut să scrie. Îmi amintesc şi azi că în jurul patului îşi pusese 30-40 de cărţi. Citea foarte mult în franceză. Parcă îşi construise cu maldărul ăla de cărţi un zid de apărare...

Andrei Pleşu preferă să-şi ascundă calităţile  de interpret de romanţe, deşi chiar şi prietenii săi îi apreciază talentul

Aţi scris poezii şi la 60 de ani, nu doar ca licean, ba chiar aţi dorit să le puneţi şi pe muzică. De ce?

După decembrie 1989 am preferat să scriu mai mult pamflete, din cauza vremurilor pe care le-am traversat. Dar poezia a existat mereu. E în aer liber. Trebuie doar s-o extragi cu penseta...

Pe când un duo Dinescu-Pleşu? Unul pe care să-l mediatizeze inclusiv tabloidele, insistent...

Andrei Pleşu cântă extraordinar de frumos. A şi înregistrat la un moment dat nişte romanţe cu bătrânul ­jazzman, Johnny Răducanu, la pian. Cântă superb, e chiar un profesionist. Eu mi-am scos un disc cu propriile poezii, pe care am avut şi curajul să le cânt. Asta e! M-am jucat şi de-a menestrelul...

Păi, şi cu „Lili Marlene" cum a fost?

Simplu. L-am rugat pe Andrei Pleşu să-mi traducă textul original şi nu mi-a plăcut ce-am auzit. Era ceva banal, despre un soldat într-o cazarmă care citeşte o scrisoare la lumina unui bec chior. Şi dă-i cu cazarmă în sus, cazarmă în jos. Chestie nemţească. Ş-atunci m-am gândit să scriu chiar eu un text. Cine-i Lili Marlene? E de fapt povestea unui soldat german aflat în stepele ruseşti care numai la Hitler nu se gândeşte. El o preferă pe blonda lui, pe Lili Marlene, pe care o vede pe cer, căreia îi simte peste tot parfumul. Aşa s-a întâmplat să scriu acel text şi să-l şi cânt. Sper să vă placă!

„La cele sfinte m-am autodeclarat corijent"

Mai sunteţi corijent la cele sfinte?

(Oftează). Am fost corijent şi în liceu, la chimie. La cele sfinte însă m-am autodeclarat corijent. Şi asta fiindcă cu cele sfinte se ocupă mult prea mulţi repetenţi în sfinţenie şi în credinţă. Din păcate! Am avut o străbunică, a trăit 101 ani, de-o credinţă feroce şi cu o forţă extraordinară, pe care am admirat-o. Pentru ea credinţa era o formă de existenţă, de fapt, şi o armă, în acelaşi timp. Prin credinţa ei pur şi simplu te subjuga, te făcea să devii credincios. Sunt foarte rari aceşti oameni.

Apropo de credinţă, aţi ales reşedinţa de la Cetate şi din cauza episodului Maglavit?

Da. Ştiam de la aceeaşi străbunică despre minunea de la Maglavit. Fusese aici în perioada în care Petrache Lupu era în vogă şi nu ratase nici botezul copilului acestuia, numit Mihai, după prenumele naşului de botez, Regele Mihai. Povestea mea la Cetate a început într-o zi în care mă aflam la Craiova pentru o lansare de carte a lui Ioan Groşan, intitulată „Nutzi, spaima Constituţii". La lansare a venit la mine directorul Spitalului de la Calafat şi m-a invitat de ziua sa la el acasă, pe malul Dunării. „Unde aveţi casa?", l-am întrebat. „La Maglavit", mi-a răspuns. Nu mi-a venit să cred. „La Maglavit, acolo unde a fost Dumnezeu în inspecţie acum 60 de ani?", l-am întrebat la rândul meu. Şi m-am dus. Şi de acolo am zărit Cetatea. „Ce se vede acolo?", am întrebat iar. „Un port vechi, agricol, dar mort azi", a sunat răspunsul. Am dorit să merg până acolo şi decizia asta mi-a schimbat viaţa. Pe malul Dunării, la Cetate, era doar o crescătorie de purcei, găzduită de o casă veche, dar foarte frumoasă, din care dispăruse tot ce era lemn, adică uşi, ferestre, podele. Am cumpărat casa, am refăcut-o (chestia asta a durat cinci ani) şi am pus aici bazele fundaţiei mele culturale. Şi tot aici am început să mă ocup de agricultură, de creşterea viei, dar şi a caprelor şi gâştelor.

"Marin Preda era un om foarte timid. Îşi transforma timiditatea într-un soi de ţopârlănie, devenea violent în limbaj şi mulţi l-au perceput drept ţăran. În realitate era un om foarte delicat. Avea nişte mâini de pianist.''

Sfârşit de vară la Cetate

Mircea Dinescu încearcă, în locul unde s-a retras de pe malul Dunării, să sfideze istoria, intrând în armonie cu natura, care boicotează toate patimile omeneşti. Ceea ce diferenţiază Festivalul Degustătorilor de Film şi de Artă Culinară din Portul Cultural Cetate de alte manifestări de gen este accentul pus pe dimensiunea gastronomică. Anul acesta, cele zece zile ale festivalului (desfăşurat în perioada 18-27 august) au fost dedicate fiecare câte uneia dintre cele zece ţări dunărene, de la micul izvor din munţii Pădurea Neagră, în Germania, până la vărsarea sa în mare, aşadar Republica Moldova şi Ucraina. Pe lângă filmele, mai vechi sau mai noi, mai bune sau mai slabe, din ţările respective, participanţii erau serviţi şi cu mâncăruri specifice.

Festinul culinar, mai ales pe măsură ce zilele se scurgeau, în căldura toropitoare de pe malul Dunării, era greu de prins în cuvinte, ingredientele ţi se amestecau în minte, chiar dacă, de fiecare dată, autorul delicioaselor platouri - câteodată chiar amfitrionul Mircea Dinescu, personal - prezenta invitaţilor reţetele respective. Ceea ce reţineai până la urmă era „gulaşul", pentru că, dacă nu ştiaţi, acest fel de mâncare este specific mai multor ţări central-europene, nu doar Ungariei.

Organizată anual de Fundaţia pentru Poezie „Mircea Dinescu“, manifestarea culturală găzduită de Dinescu include degustări pe cinste Foto: Victor C. Boldir

„Sfidez istoria într-un mod foarte subtil"

Mircea Dinescu consideră tot ceea ce face de ceva vreme la Cetate o (altă) formă de poezie. „Eu am cochetat cu poezia nu numai pe coala de hârtie, ci şi în viaţa de toate zilele", explică scriitorul. „Când am fost îndrăgostit, n-am scris poezii de dragoste. Preferam să-i miros pielea iubitei, s-o mângâi. Am scris poezii de amor când eram singur, din frustrare."

Poetul are impresia că, aici, la Cetate, sfidează istoria, altfel decât, cândva, a făcut-o Rimbaud, care a devenit traficant de arme („Rimbaud negustorul" se numea un volum mai vechi al său): „Cred că orice scriitor are în sângele său un simţ al proprietăţii, al propriei creaţii, pe care te simţi stăpân". De aici, trecerea de la „proprietarul de poduri" (titlul unui volum celebru al său) la „proprietarul de porturi", care este acum. Cu toate acestea, spune că a rămas un om de stânga: „Eu mă infuzez în zona asta a oamenilor simpli, fără aere de moşier. Beau ţuică, stau la taclale cu tractoriştii, cu oamenii de pe-aici. N-am sentimentul seniorului".

„Sfidez istoria într-un mod foarte subtil. Încerc să intru în armonie cu natura, care sfidează istoria", spune poetul. „În timpul marilor conflagraţii mondiale, prunii continuau să înflorească, via continua să facă struguri, numai omul era idiot şi încerca să se autodistrugă. Este o carte extraordinară, am găsit-o într-un anticariat de pe malul Senei, cu producţia de struguri şi vin de la 1890 la 1950. Este un paradox al istoriei, dar în timpul războiului viile franceze dădeau cel mai bun soi de vin."

„Să înveţi să mori frumos"

Care ar fi legătura între eternitate şi Cetate? „Marea majoritate a artiştilor cochetează cu eternitatea, dar aceasta este o invenţie infantilă a omului. Lumea există de atâta timp, iar omul de câteva sute de mii de ani, cu indulgenţă. Uitaţi-vă, nici nu s-a născut bine Uniunea Europeană şi deja dă să moară", explică Mircea Dinescu. „Eternitatea nu ţine de mode literare şi de dorinţa autorului. Un mare scriitor există şi va continua să existe, nu contează dacă va fi citit sau nu în următoarea sută de ani. Dostoievski, Tolstoi, Eminescu, Caragiale - ei rămân mari scriitori şi vor reveni la suprafaţă. Este ca şi cu aurul de la Roşia Montană: este o mare prostie ce vor să facă ăştia acuma, el trebuie să rămână acolo, în subteran", mai crede scriitorul.

Iar Cetatea? „Numai aici, pe malul Dunării, se vede apusul ca la Cetate. Relaţia noastră cu natura este într-o mare dificultate, atunci când trăieşti la Bucureşti. Ce făceau vechii egipteni când se raportau la Soare ca la un zeu este absolut esenţial. Te uiţi, treptat uiţi cine eşti şi accepţi să mori. Cine vrea să înveţe să moară frumos trebuie să vină aici, la Cetate".

După 20 de ani, mai putem spune, Mircea Dinescu, „am învins"? „Acela era un strigăt sincer şi disperat. În acele luni nu ştiam dacă voi scăpa cu viaţă. Pentru mine era o mare victorie, pentru că puteam să mor. Întâmplător n-am murit. Ceauşescu, dacă mai trăia, ar fi optat să murim noi, nu el. Un astfel de moment istoric nu poate fi judecat cu uşurinţă după mărturiile livrate de foştii securişti, aşa cum procedează «specialiştii» în Revoluţie, care au apărut peste tot precum ciupercile după ploaie."

''Ce făceau vechii egipteni când se raportau la Soare ca la un zeu este absolut esenţial. Te uiţi la apusul de la Cetate, treptat uiţi cine eşti şi accepţi să mori. Cine vrea să înveţe să moară frumos, trebuie să vină aici, la Cetate.'''
Mircea Dinescu poet

Şi gâzele văd filme

Bucătarul-şef (care, culmea, purta acelaşi nume ca şi amfitrionul, Mircea) şi-a asumat nu numai reţetele, ci şi câteva deghizări, pentru a face showul mai atractiv. Astfel, al nostru „chef" s-a deghizat, în câte o seară de festival, în maghiar, în roman şi în evreu. Roman, pentru că reţetele respective - bonus de seară faţă de programul stabilit - proveneau din cartea de bucate a lui Apicius, cea mai veche din lume. Acest Marcus Gavius Apicius, conform relatării lui Mircea, era un mare petrecăreţ şi, în momentul în care banii - mai exact, lipsa lor - nu i-a mai permis să aibă acest stil de viaţă, şi-a pus
capăt zilelor.

Festivalul Degustătorilor de Film şi de Artă Culinară, desfăşurat pe malul însorit al Dunării (în locuri cu denumiri speciale: Valea Cinematografică sau Gara Fluvială), mai are o particularitate: la el participă multe alte vietăţi, „din lumea celor care nu cuvântă". Muşte, viespi, păianjeni, ţânţari, omizi (acestea din urmă cad, când ţi-e lumea mai dragă, direct din copacii maiestuoşi din faţa Conacului) se întrec în a face zile fripte participanţilor. În rest, festivalul îşi are, într-adevăr, aura sa de poezie: seara târziu, la proiecţiile din Valea Cinematografică, imaginile de pe ecran erau întrerupte de căderea frunzelor galbene care se desprindeau din plopii de lângă ecran, anunţând iminenta sosire a toamnei.