Mircea Daneliuc:„Femeia e ca o expediţie aventuroasă şi plină de riscuri”

La 27 martie 2009, va fi lansat în cinematografe filmul lui Mircea Daneliuc „Marilena”, o ecranizare a unei povestiri scrise chiar de regizor, cu Cecilia Bârbora în rolul titular . Pelicula spune povestea unei femei de care profită toţi bărbaţii din jurul ei – este de fapt un film despre femeia din România de astăzi şi despre felul cum o tratează societatea.

Cezar Paul-Bădescu: Cum este pentru un regizor important, ca dumneavoastră, să facă film în România de astăzi?

Mircea Daneliuc: În general, este o umilinţă continuă. Am avut parte de ea şi în regimul celălalt, şi mai ales în regimul ăsta. Să nu credeţi că, odată îndepărtaţi comuniştii, lucrurile s-au schimbat radical. Cel puţin în branşa asta, în care lucrez...

Hai să vorbim mai întâi despre umilinţele din vremea lui Ceauşescu.

Comuniştii ocroteau cultura ceva mai atent decât o fac autorităţile de astăzi, însă pretindeau de la ea propaganda. Voiau ceva în schimb. Cu toate acestea, scenariile pe care le-am realizat atunci nu mi s-au aprobat ca filme de propagandă, aici e paradoxul.

În rest, aveau grijă ca numărul de filme realizate să se mărească odată la cinci ani, cel puţin, şi ca lucrul pe platou să se desfăşoare în condiţii profesionale. Chiar dacă aparatura nu era de ultimă oră, tehnicienii, însă, erau bine şcoliţi.

Ce s-a întâmplat astăzi cu oamenii ăştia?

Au avut soarta pe care a avut-o şi publicul meu de atunci. Reazemă nişte ziduri de farmacii, îşi trag viaţa cum pot, dacă n-au murit încă. Unii s-au pensionat, iar acum lucrurile nu mai sunt atât de profesional gândite. Observ că modalitatea de lucru este mult mai superficială acum sau tinde să fie mult mai superficială – din cauza banilor.

Şi cu publicul dumneavoastră ce s-a întâmplat?

Totdeauna ai un public, se primeneşte. Cei vechi, însă, au devenit nişte indivizi cărora nu le ajung banii pentru medicamente, s-au obişnuit să nu mai iasă din casă din cauza bolilor sau de scârbă, s-au obişnuit, în aceeaşi măsură, să primească de la televizor orice şi înghit orice.

De la regie, la fotografie de nunţi

Dumneavoastră sunteţi scârbit?

Desigur. Cred că e simptomul generaţiei mele: tot ce am făcut noi pe vremea ”împilării”, am făcut în virtutea unei democraţii care exista în altă parte şi la care ne uitam cu jind. Aia e asta în care ne bălăcim acum?... Să vă dau un exemplu cuantificabil: în vremea lui Ceauşescu, după filmul ”Ediţie specială”, am şomat doi ani; după ”Glissando”, am şomat patru ani şi jumătate; după ”Senatorul melcilor”, am şomat opt ani sub Constantinescu-Iliescu. Ce spuneţi?

Vorbeaţi de propaganda pe care-o cereau comuniştii în schimb. Dumneavoastră aţi făcut destule filme în care nu era nici urmă de propagandă.

Sper că-n niciunul. Au fost încercări de a mi se injecta propagandă sau măcar de a le trimite într-o zonă care le era familiară. Cum a fost ideea că în ”Glissando” ar fi fost pus la zid fascismul... Sau: un film care s-a numit până la urmă ”Ediţie specială” şi nu avea în el niciun picior de comunist.

Era vorba despre un gazetar care descoperă o crimă – un film poliţist pur şi simplu. A trebuit, la final  – am avut presiuni enorme, eram la al doilea film –, să introduc o linie de comunişti în filmul ăla. Şi, după ce am trecut prin atâtea cu ”Ediţie specială”, am mai şi şomat doi ani după.

M-au şi pus pe liber! Atunci am jurat că în viaţa mea nu mai fac nicio mizerie de acest gen. Lucru de care m-am ţinut. Buba s-a spart la ”Glissando”...

”Glissando” a stârnit un imens scandal. N-aţi mai avut voie să faceţi filme şi aţi dus-o foarte greu. Ştiu că în acea perioadă ajunseserăţi chiar să faceţi haine pentru Fondul Plastic.

Da, am făcut tot felul de lucruri. Nu erau recunoscuţi şomerii pe vremea aceea şi nu exista ajutor de şomaj. Trebuia să trăiesc din ceva şi am găsit soluţia asta. Munca aia era ceva idiotizant, lucrai pe nervii tăi, preferam să fac poze la nunţi şi botezuri... Că am făcut şi aşa ceva - poze, video...

Mai aveţi vreo rochie făcută de dumneavoastră?

Nu făceam rochii, ci pulovere, la maşină. Mă rog, am făcut multe alte lucruri în viaţa mea, fără să mă ruşinez de niciunul – am şi candidat la primărie, la un moment dat. Am făcut tot felul de lucruri trăsnite, care m-au completat într-un fel.

Dar de ce? Aveţi un spirit aventuros?

Da, cred că mă trage aţa către lucruri aventuroase, dar a face pulovere în loc de filme nu era opţiunea mea. Se plăteau bine, când reuşeai să vinzi la Fondul Plastic. Mai ales dacă erau semnate... Că uneori le semnam, când clientul plătea pentru asta.

Şi cum le semnaţi?

Prin tricotaj. Aveam o cartelă care-mi reproducea semnătura. O făcusem eu.

Fotografiile sau filmele video de nunţi le semnaţi?

Le semnam... Dar şi nenea plătea mai mult... Pintilie îmi aducea casete video din Franţa când venea prin România – că nici casete nu existau – şi trăiam aşa. Erau casete VHS, astea se prăpădesc repede, ştiam. Nu cred că mai există astăzi vreo casetă filmată de mine la nunţi.

Umilinţele dictate de ban

Venind în zilele noastre, de ce ziceţi că e umilitor pentru un regizor de film?

Este umilitor că depinzi de nişte inşi care au făcut bani peste noapte într-un mod echivoc şi care încep să îţi dicteze de la înălţimea aroganţei lor. În sfârşit, au ajuns şi ei persoane despre care se vorbeşte la televizor.

Devin imediat aroganţi; cu cât e mai neam prost, cu atât se şi comportă mai urât, mai porceşte – cred că aţi întâlnit specimenul. Ideea e să te umilească cu banul. Adică el plăteşte, dar vrea în schimb o recunoştinţă unsuroasă, cu care, de altfel, e îndestulat de-ai lui.

Ce părere aveţi despre aşa-zisul „nou val” al cinematografiei, care ia tot felul de premii?

Băieţilor ăstora nu pot să le spun „noul val”. Ca să reprezinte un nou val, ar fi trebuit să vină cu ceva absolut nou, cu o nouă viziune, or ei au imitat – mai bine sau mai prost – lucruri deja făcute. Au mers pe un trend... Şi umblă ca bezmeticii după premiuţe de tot felul, după Zalăul din Elveţia sau după Adjudul din Franţa – festivăluţe nenorocite care să le dea iluzia notorietăţii.

Credeţi în ideea conspiraţiei?

S-ar putea să fiu demodat, dar cred în ea.

Împotriva românilor sau împotriva cui?

A românilor. În ultima sută de ani, românii s-au confruntat cu tot felul de acuzaţii şi insinuări ticăloase.

Dar de ce sunt aşa de importanţi românii, să se concentreze o întreagă conspiraţie împotriva lor?

Nu ştiu... Poate că ţara, subsolul sau poziţia geografică sunt importante. Românul nu e important. În ultima sută de ani, românii nu au reuşit să dea niciun bărbat. Au dat şmecheri, şmenari, troglodiţi, afacerişti de doi lei, dar un bărbat adevărat nu a prea apărut. Mă refer la un bărbat de stat, desigur.

Sunteţi recunoscut ca un individ incomod. Cum supravieţuieşte astăzi un incomod?

Nu ştiu dacă sunt incomod. N-am agresat în viaţa mea pe nimeni. Eu n-am făcut decât să joc în apărare. Am fost stopper toată viaţa mea. Din când în când, mai ţâşneam şi spre poarta cealaltă, dar în general am fost stopper.

Ştiu că sunteţi dur pe platou.

Eu? Nu sunt dur. Sunt dur cu neisprăviţii, cu proştii – prostia-i bogăţie naţională. Există tot felul de specialişti improvizaţi, care au învăţat două-trei cuvinte englezeşti şi spun ”set” în loc de ”platou” sau ”action” în loc de ”acţiune” şi astfel li se pare că ştiu ceva. De fapt, habar n-au de nimic.

„Cea mai complexă actriţă pe care-o avem”

În filmul ”Marilena”, pe care-l lansaţi pe piaţă, sunteţi interesat de statutul femeii, de care profită bărbaţii din jurul ei. Nu e prima dată, aţi mai făcut filme pe marginea acestei tematici. De ce subiectul acesta, legat de problemele femeii?
Pentru că, în primul rând, îmi place femeia.

Apoi, mă atrage acest subiect fiindcă psihologia femeii este foarte dificil de prins – în literatură sau în film. Foarte puţini scriitori serioşi au reuşit o analiză profundă sau măcar originală asupra subiectului. Pentru un bărbat, femeia e o persoană stranie, o fiinţă străin alcătuită mental.

De aceea, e foarte incitantă o asemenea investigaţie. Atât cât pot, încerc să mă apropii de universul acesta. Eu îl găsesc fascinant, este ca o expediţie aventuroasă şi plină de riscuri.

În cazul ”Marilenei”, este vorba nu de femeia inaccesibilă, ci de una foarte accesibilă, la îndemâna tuturor bărbaţilor...

N-aş spune asta. Dacă eşti femeie şi mai eşti şi oarecum tânără şi atrăgătoare, lucrurile nu sunt extrem de simple pentru tine. La prima vedere, ai toate porţile deschise. Să zicem că le ai, dar trebuie să şi dai pentru asta.

Acest principiu funcţionează drastic. Marilena mea trebuie să-şi facă compromisurile supravieţuirii. Şi, tot aşa, va veni o vreme când se va trezi bătrână – ori, atunci, cedările sunt altele.

Rolul Marilenei e jucat de Cecilia Bârbora, soţia dumneavoastră. Cum lucraţi cu ea?

Ea a crescut profesional alături de mine, a învăţat foarte mult cinema. Este o actriţă cu care, într-un film, ai spatele asigurat (şi nu e numai părerea mea, la fel cred şi alţi regizori care au lucrat cu ea).

Cred că, la categoria ei de vârstă, e cea mai complexă actriţă pe care-o avem. E mare lucru să simţi că actorul principal te urmează instinctual, că nu trebuie să tragi de el, să-l împingi, cum se întâmplă cu alţii destul de des.

Ce speraţi să se întâmple cu filmul ”Marilena”, odată ajuns la public?

Nu am speranţe exagerate. Cu filmele româneşti nu se întâmplă aproape nimic, pentru că există 30 de cinematografe în toată ţara, în marea lor majoritate precare.

E adevărat, mai sunt câteva malluri, unde se vizionează în condiţii civilizate, dar, ca să ajungi cu filmul în mall, trebuie să treci de poarta patronului, care este întotdeauna o persoană îmbogăţită, din specia celor de care vorbeam înainte.

În cazul în care situaţia este aşa cum spuneţi, de ce să mai faceţi film?

Asta mă întreb şi eu. Întrebarea aceasta mi-o pun foarte des, după fiecare film mă decid să renunţ. Apoi, mă prinde un fel de alean, o nevoie de platou, de lumea aceea şi recidivez. E mai bine să nu?

„Părţile delicate ale profesiei”

De Marilena (Cecilia Bârbora) profită toţi bărbaţii din film

C.P.-B.: Personajul Marilenei este pus, în film, în situaţii inconfortabile. Cum gândeşte soţul când îşi vede soţia în posturile acelea stingheritoare – nuditate, sex?

M.D.: Nu interesează pe nimeni cum gândeşte soţul. Eu sunt acolo ca, în minimum de timp, să scot maximum de calitate. Ea, la fel. Suntem doi profesionişti ai filmului. E de la sine înţeles că nu vor exista nici mofturi din partea ei, nici priviri circumspecte din partea mea, la o scenă sau alta. Ba chiar indic partenerului ce să facă.

Pe platou sunt numai regizor, iar ea actriţă. Chiar dacă, în creierul mic, persistă un gen de disconfort faţă de ceea ce se întâmplă, acesta trebuie inhibat. La filmele de dinainte de Marilena, am avut alte actriţe care au fost puse în situaţii similare.

Pe ecran se produc şi episoade de amor – iar eu am oroare de acele scene americane hidoase, în care actorii stau cu cearşaful până la bărbie. Trebuie realizate credibil. Vreau să vă spun că, atunci când joacă alte actriţe decât soţia mea, îmi trebuie mult mai multă putere să mă înving, spre a fi absolut obiectiv.

Îmi induc sentimentul că nu-mi pasă de ceea ce se petrece acolo, în afară de ceea ce urmăresc pentru film. Femeia respectivă are şi ea pudoarea ei, reţinerile ei, are un logodnic sau părinţi care or s-o vadă...

Sigur că nu fac pornografie în film, dar, ca să fie atâta cât dau, trebuie să obţii mai mult decât rămâne pe ecran, actriţa respectivă se expune mai mult. Acestea sunt părţile mai delicate ale profesiei, nu cele principale.

Solidarizări

Mircea Daneliuc îşi aminteşte o întâmplare în care oamenii s-au solidarizat cu el împotriva cenzurii ceauşiste: „În «Proba de microfon», am un cameraman al televiziunii pe care îl jucam chiar eu, pentru că îmi trebuia un actor care să şi poată filma în momentul când joacă.

Ei bine, la un moment dat, operatorul ăsta pe care-l interpretam era însoţit de o redactoră a televiziunii şi o surprinde pe-aia în cameră cu un bărbat, într-o deplasare. Lucrul ăsta a fost o crimă pentru cenzură la vremea aceea. «Nu se poate, televiziunea noastră care aşa şi pe dincolo... » – şi mi s-a cerut s-o scot. Să scot bărbatul ăla din cameră, un individ în chiloţi care apărea la un moment dat şi care punea sub semnul întrebării însăşi morala de presă.

Mi s-a oprit şi filmul, până nu tăiam scena respectivă. După ce s-a scos şi s-a creat o copie de premieră fără acel personaj au venit noaptea nişte doamne, nişte persoane care nu-mi erau apropiate, dar simpatizau probabil ceea ce făceam, şi au pus la loc cadrul ăla, riscându-şi postul.

Vă daţi seama că, dacă afla Partidul că s-a făcut prin spatele lui o asemenea potlogărie, ar fi fost date cu capul de pereţi. Zburau imediat! Aşa încât, toate copiile care au plecat în provincie, mai puţin cea pentru Bucureşti, conţineau cadrul respectiv, pus la loc.

A fost un lucru care m-a mişcat enorm, pentru că nu-mi imaginam că-şi poate risca cineva situaţia familială, a copiilor, ca să facă un astfel de gest.”

Întrebat dacă a mai întâlnit astăzi astfel de solidarizări, regizorul a răspuns că nu: „azi se solidarizează toţi doar întru bani”, a adăugat el.