Milionul - măsura politicienilor

În urmă cu zece ani, Dosarul Apartamentul exploda în opinia publică. O comisie parlamentară a tot cercetat cele 118 personalităţi publice, până când s-a convins că nu e nici un pericol să

În urmă cu zece ani, Dosarul Apartamentul exploda în opinia publică. O comisie parlamentară a tot cercetat cele 118 personalităţi publice, până când s-a convins că nu e nici un pericol să Ie dea pe mâna Procuraturii. Erau atunci, de-a valma, oameni de la putere şi opoziţie prinşi într-o frăţie locativă cu suspect de multe învârteli. Subiectul venea pe o frustrare mai veche a românilor privind faimoasele locuinţe din patrimoniul partidului, case în care regula celor opt metri pătraţi pe cap de locuitor era privită ca un banc pentru prostime. Cârdăşia imobiliară în care au fost atunci oamenii politici marca doar începuturile unei ere a tranzacţiilor. De la case şi apartamente la terenuri şi afaceri la limita legii nu a mai fost decât un pas. Viaţa arată că acea perioadă a fost, până la urmă, una a marilor oportunităţi, de care au ştiut să profite în primul rând politicienii. Astăzi, măsura nu mai este apartamentul, ci milionul. Nu de lei, de euro. Dan Ioan Popescu trebuie să justifice un milion de euro, Adrian Năstase a moştenit un milion, iar George Copos se învârte şi el în jurul milionului, e drept cu o bătaie ceva mai mare la cântar. Sunt şi întreprinzători "modeşti", ca premierul Călin Popescu Tăriceanu, care "se bucură" la tranzacţii mici, cum ar fi să vinzi o acţiune de un pol cu zece mii de euro. În general, metodele s-au mai rafinat. Au apărut părinţii, fraţii, mătuşile sau copiii, cu toţii neam de neam, afacerişti sadea.
Constatăm acum că, practic, în clasa politică nu există cineva care să ridice primul piatra. Criteriul de departajare a devenit principiul "cine e mai puţin pătat", iar adversarii politici se arată cu degetul, ca într-un joc stupid cu replici de genul "Tu eşti mai cercetat!", "Ba tu!". şi puterea, şi opoziţia au ca purtători de imagine persoane care au de-a face, într-un fel sau altul, cu justiţia, ceea ce nu este deloc îmbucurător. Efectul ar putea fi însă mai mult în plan extern, decât intern. Imaginea unei Românii corupte este mai pregnantă acum. Simpla înşiruire a numelor celor aflaţi în atenţia organelor de anchetă dă greutate discuţiilor. Mai ales când vine vorba de raportul de ţară, în care stau înfipte steguleţele roşii ale justiţiei. Când vine însă vorba de reacţia opiniei publice interne, lucrurile sunt altfel abordate. Lumea se uită la împricinaţi ca într-o telenovelă, dezbătută apoi cu vecinii de scară sau din poartă în poartă. "Mătuşa" a ajuns deja personaj de bancuri şi se ştie că, atunci când românul o dă pe glumă, o face ca o autoapărare în faţa neputinţei sistemului de a-l proteja. Invariabil, discuţiile despre finalitatea cercetărilor duc la o replică unanimă: "Nu se va întâmpla nimic". De ce nu mai crede nimeni în mascaradele justiţiei?! Este principala întrebare care ar trebui să-i preocupe pe cei care vor să arate că justiţia a ieşit din letargie. Nimic din trecutul recent al doamnei cu balanţa nu inspiră încredere şi nici autoritate, mai ales după ce toţi politicienii au terfelit-o cum au vrut când au trecut pe canapeaua puterii.
E trist să constatăm, după cincisprezece ani, că avem o clasă politică de o calitate îndoielnică şi o justiţie compromisă. Asta înseamnă că doi dintre pilonii de bază ai societăţii sunt şubrezi. E poate momentul când cineva ar trebui să se preocupe de redarea încrederii românilor în tot ceea ce înseamnă instituţii. Fie că sunt ele din zona politicului, fie din cea a justiţiei.