Mihai Oroveanu:„Principalul vinovat este o clasă politică analfabetă“

Mihai Oroveanu acuză autorităţile pentru starea în care se află arta contemporană românească. Directorul Muzeului Naţional de Artă Contemporană (MNAC), Mihai Oroveanu, este istoric de artă, autor al unor studii şi cărţi de specialitate, fotograf şi sportiv pasionat.

Licitaţia „De la Bucureşti la Paris. O panoramă a artei româneşti“ se va desfăşura simultan în sala Drouot Montaigne din Paris şi, prin sistem on-line, la Hotel Novotel din Bucureşti, pe 29 martie. Artizanul acestui eveniment a fost Mihai Oroveanu.

Adevărul: Eşti iniţiatorul, printre multe altele, al unei licitaţii simultane Bucureşti-Paris. Cum s-a realizat această premieră pe piaţa de artă românească?

Mihai Oroveanu: Dacă ultima licitaţie de la Paris, cu colecţia lui Yves Saint Lau­rent şi Pierre Bergé a realizat o sumă foarte mare, asta se datorează conjuncturii.

De fapt, acum, lucrurile se întind pe orizontală.  Specialiştii în licitaţii şi-au dat seama că varietatea şi preţul mic pot convinge o clasă medie să investească în lucrări absolut valabile şi atunci au căzut, în general, vârfurile, mai ales cele din arta contemporană.

Pieţele emergente, cum este China, de exemplu, interesează acum mai puţin. Faptul că arta contemporană chineză a ajuns la preţuri exorbitante s-a datorat unor speculaţii şi unor înţelegeri ale bancherilor din Hong Kong.

Ei au reuşit să aducă piaţa chinneză pe locul III în lume, chiar înaintea Franţei. Ultimele două târguri, de la Shanghai şi de la Miami, au cam redus această dezvoltare pe verticală. Acest moment ne-a făcut pe noi interesanţi pentru „commissaire-priseur“-ii din Occident.

Care au fost zonele de interes ale selecţionerilor?

Lucrările propuse aparţin mai multor perioade, de la Grigorescu şi interbelici la foarte mulţi tineri. Au fost unele galerii interesate, ca Anaid, care a trimis creaţii ale mai multor artişti, dintre care au fost selecţionaţi câţiva, ca Rădvan, Tolici… Au fost şi  galerii din alte zone.

Dar sunt şi unele care nu au vrut să participle pentru că, de exemplu, la licitaţie mai participă şi nu ştiu cine. Cei care au procedat aşa au pierdut o secvenţă de timp foarte importantă. Selecţia este foarte modulată, de la Cati Vrana, o tânără foarte talentată, la Dorin Creţu, Mirel Zamfirescu, Ilfoveanu, Câlţia...

Va fi o expoziţie de două zile, care va preceda licitaţia şi va apărea şi un catalog făcut de Art Prom, cu ajutorul MNAC în zona de documentare, mai ales pentru perioada contemporană.

„S-au pierdut 80% din spaţiile de expunere“

Ca director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, aţi fost acuzat de mai mulţi artişti pentru modul de a achiziţiona arta contemporană. Ce se întâmplă la aceste achiziţii?

La ultimele achiziţii au fost foarte puţini bani, dar, din nefericire, dăinuieşte şi spiritul Uniunii Artiştilor Plastici, care vede într-un anumit fel reprezentativitatea. În momentul în care pregăteşti o comisie complicată, cu reprezentaţi ai Institutului de Istoria Artei, ai şcolilor de arte, ai muzeului, se produce un scurtcircuit.

Este o poveste de „hai să le mai dăm ceva şi artiştilor”, ceea ce e fals. Muzeul de artă contemporană ar trebui să-şi constituie un fond după criterii mult mai ferme decât achiziţiile sub diferite presiuni. Pentru aceasta ar trebui însă să existe termeni legali, prin care instituţiile să-şi poată constitui un fond din care să cumpere lucrări.

Deşi a trecut o bună bucată de timp, există încă rezerve faţă de amplasarea MNAC.

E drept, suntem plasaţi prost, accesul în muzeu este foarte dificil. Proiectul iniţial avea o intrare prietenoasă, printr-un parc de sculpturi... Aiurea! Te arestează şi dacă fotografiezi faţada muzeului, care e într-un obiectiv militar. Paznicii ne spun că suntem toleraţi acolo şi că ei decid dacă intrăm sau nu!

Singura şansă a acestei clădiri infame era posibilitatea unei componente culturale importante, cum au toate parlamentele din lume. Am organizat mai uşor expoziţii în Capitoliul Senatului american. Principalul vinovat este o clasă politică analfabetă.

Eu cer să pun pe zidul exterior un semnal că aici se află Muzeul de Artă Contemporană şi mi se răspunde că nu e adevărat, că aici e Senatul. Primăria mi-a refuzat orice semnal într-un spaţiu public la intrarea în muzeu.

Ce primărie?

Primăria Sectorului 5. Domnul Vanghelie. Îmi vine chiar să râd când toată lumea vorbeşte de autonomia muzeelor, în condiţiile unei legi a contabilităţii care nu-ţi dă voie să faci nimic. Banca îţi cere socoteală pentru banii obţinuţi din autofinanţare.

Am fost întrebaţi de ce vrem să cheltuim câteva sute de euro pentru abonamente. „12 reviste? Dar nu v-ajung şase?” Numai noi ştim ce eforturi am făcut să aducem expoziţii şi oameni din străinătate. Exista, chiar pe timpul lui Ceauşescu, un procent de unu la mie pentru lucrări de artă. Acum se construieşte ca la nebuni, dar nici măcar acest procent infim nu mai există.

Sunteţi un pasionat al fotografiei, care, de altfel, ocupă un loc din ce în ce mai important în artele vizuale.

Am ajuns să fim ultima ţară din Europa care nu are un muzeu al fotografiei. În Albania există o istorie a fotografiei albaneze, scrisă de Ismail Kadare. Eu nu am ce să spun specialiştilor sau publicului despre fotografie, deşi avem o colecţie importantă.

Este nu numai un domeniu de memorie, documentar, dar şi unul de istorie a sensibilităţii. Dar nu este o prioritate. În schimb sunt priorităţi cârnatul maxim, miile  de Moşi Crăciuni, prăjitura maximă şi vapoarele pe Dâmboviţa.

Expoziţiile de fotografie românească sunt destul de rare. De ce?

Voi face o expoziţie de fotografii cu spaţiile de expoziţie din vechiul Bucureşti. O am gata, dar n-am bani pentru hârtia fotografică. Am o colecţie documentară care arată că măcar o dată pe lună juriul Salonului Oficial era numit prin decret regal, regele, regina vizitau toate expoziţiile.

Am fotografii cu Regina Maria în expoziţia Contemporanului, dar şi în expoziţia tânărului începător pe atunci, Simion Iuca. Şi nu cumpărau numai Simu, Zambaccian, Lazăr Munteanu, doctorul Catargi. Cumpărau şi intelectuali care voiau un Petraşcu şi îi spuneau artistului. “Da, domnule, dar vinde-mi-l în patru rate pentru că n-am bani”.

„Dovezile lipsei de profesionalism“

Când nu te gândeşti la licitaţii simultane Bucureşti-Paris, ce faci?

Ţinându-şi în braţe propriul bust

Încerc să fac ordine în foarte multe lucruri pe care le-am adunat, în speranţa că voi putea edita nişte albume. Am acum un album foarte interesant despre monumentul de for public şi evoluţia lui în România.

Se ştiu puţine lucruri despre acest domeniu şi toată istoria artei româneşti poate fi exemplificată prin aceea a monumentului de for public, din care face parte, evident, şi monumentul funerar. Lumea ştie probabil că, în 1848, prima sculptură din Valahia a fost dărâmată după numai câteva zile de popi, dar nu ştie că acelaşi lucru s-a întâmplat şi în anii 30, pentru că biserica era împotriva chipului cioplit.

Unele idei din secolul XIX rezistă şi astăzi. Sunt preferate statui în această mentalitate, în detrimentul unor sculpturi menite să populeze un spaţiu oarecare şi să-l ridice după ele la un alt nivel vizual. Felul în care a fost privită lucrarea lui Paul Neagu, care a fost prost amplasată şi care se încearcă acum să fie acoperită de copaci, este relevant.

Un alt exemplu este invazia kitsch-ului în jurul sta­tuii lui Eminescu din faţa Ateneului, care mai are şi o pianină de lemn câinesc în faţă şi nişte torsade de un gust absolut înfiorător de jur-împrejur. Sunt dovezi ale lipsei de profesionalism.

Vorba unui prieten al meu, care trăieşte în Germania şi care mi-a spus: ”Domnule, de ce nu faceţi şi monumentul lui Mitică? Îl simt necesar! Un Mitică de bronz, la dimensiunea 1x1, care să se plimbe alături de mine prin mizeria Lipscanilor”.

De când ai pasiunea fotografiei?

Cred că m-am apucat de fotografiat de pe la opt ani. Am găsit în casă un aparat Kodak Box şi am făcut o adevărată pasiune. Fotografiam peste tot. L-am fotografiat la Sala Dales pe Ion Barbu. Era cu un palton vechi, cu o privire fioroasă sub căciulă.

Mi-a plăcut şi i-am făcut o poză. M-a văzut, şi-a aruncat bastonul în aer, l-a prins şi a început să mă fugărească prin sală. L-a oprit Togo Catargi, care mă cunoştea. A fost una dintre primele mele fotografii-portret, la care ţin.

Am o întreagă galerie de fotografii de intelectuali, realizate de obicei accidental. Lui Nichita Stănescu, de exemplu, i-am spus că vreau să-l surprind într-o ipostază care să nu aibă nicio legătură cu poezia. Am reuşit să-l prind cu pleoapele lăsate pe jumătate, tocmai când de oboseală i se închideau ochii.

Când i-am arătat fotografia, m-a pus să-i promit că n-o voi arăta nimănui. S-a întâmplat să cunosc mulţi oameni extraordinari pe care n-am ştiut să-i preţuim şi
să-i aşezăm la locul lor. Apostu, Maitec, Gorduz... Mitroi, ce personaj! Octav Grigo­rescu, ce spirit extraordinar! 

„Râd ca la filmele cu Stan şi Bran şi sufăr ca în tragediile greceşti“

Jocul de rugby este o metodă de educaţie. Cred că dacă societatea ar fi condusă de jucători de rugby ar fi bine pentru toată lumea. Este un joc de echipă, în care eşti foarte mândru că ai fost rotiţa care a funcţionat perfect într-un angrenaj la un anumit moment.

Nu este un joc de vedete, ci unul în care toată lumea se ajută. Nu e loc într-un asemenea joc de istericale, de comportamente golăneşti. Adversarii învinşi îşi aşteaptă învingătorii şi-i aplaudă. Jucătorii nu se pupă încântaţi că au marcat, oamenii sunt normali, adică folosesc şi mâinile, şi picioarele.

Mă plictisesc la meciurile de fotbal la care n-am rezistat niciodată mai mult de zece minute. Dar pot sta opt ore să văd meciuri de rugby. E adevărat că trebuie să fii participant. Râd ca la filmele cu Stan şi Bran şi sufăr ca în tragediile greceşti. 

Oameni pe care i-am cunoscut

Modele. Am întâlnit printre profesori oameni deosebiţi, care m-au format. Am făcut şi atletism. Le-am cunoscut pe Lia Manoliu, pe Iolanda Balaş. Erau nişte fine intelectuale cu care puteai să discuţi despre orice. Ca să nu mai vorbim despre ziariştii sportivi, Andi Villara, Chirilă, Vornicu.

La rugby l-am avut antrenor pe Ahoe (poetul Tudor George), care, la sfârşitul antrenamentului, ne citea din poeziile sale sau sonete, poezie clasică italiană sau franceză. L-am descoperit pe François Villon datorită lui.

Prieteni. În liceu l-am cunoscut pe Gheorghe Apostu, căruia, de fapt, voiam să-i dăm o mamă de bătaie. Avea un atelier amărât pe Dealul Filaretului, într-un fost magazin, şi îl deranjau cei care jucau fotbal. Am intrat în atelier şi când am văzut ce face am zis: „Ia uită-te! dumneata practici taille direct (cioplirea direct în piatră sau marmură)”?

S-a uitat la mine ca la nebuni şi m-a întrebat:”Dar tu cine eşti?”.I-am spus că vreau să dau la Belle Arte când termin liceul şi am început să fac cu el tot felul de concursuri cu haltere, genuflexiuni, trageri de braţe... Am devenit amici printr-o relaţie practic sportivă.

Boemă. La facultate l-am avut profesor pe Schileru, de pe urma căruia, din păcate, n-a rămas aproape nimic scris. Mergeam cu el la Singapore. Din nefericire eu eram prea treaz. Nu puteam să beau decât un spriţ cu vermut. Dar ei erau absolut încântători.

Aveau o bunătate incredibilă, se ajutau, îşi făceau glume, îşi desenau, îşi făceau cadouri. Erau şi momente destul de tensionate în care ajugeam dimineaţa în Gara de Nord cu Schileru şi cu servieta lui plină cu cărţi. Apăreau tot felul de personaje bizare care scoteau din plase, din pungi cărţi şi-şi arătau unii altora coperţile. Începeau exclamaţiile: Ooo! Aaa! Câh!...