Meşteşugarii din Săcel muncesc de dragul artei

Obiectele realizate de olarii şi sculptorii din comuna maramureşeană nu se mai vând ca în vremurile de altădată Autorităţile se folosesc de meşterii populari atunci când vine vorba

Obiectele realizate de olarii şi sculptorii din comuna maramureşeană nu se mai vând ca în vremurile de altădată

Autorităţile se folosesc de meşterii populari atunci când vine vorba de promovarea comunei, însă nu reuşesc să-i ajute pe aceştia să continue tradiţiile.

"N-aţi nimerit prea bine", ne spune meşterul în ceramică Tănase Cocean, de 38 de ani. Ăsta a fost un mod frumos de a ne atrage atenţia că l-am deranjat de la cosit, cu pretenţiile noastre de a face poze ori de a-l intervieva.

Meşterul popular ştie că la el acasă vin des oameni ca să-i vadă ceramica, mai mult decât să cumpere. "E ceramică dacică, roşie, nesmălţuită şi nu foarte atractivă pentru unii. E doar pământ prelucrat cu mare sudoare", spune acesta. Şi cu mare artă, am adăuga noi, văzând ce iese din mâinile lui. Era o zi cu soare când am descins la atelierul (casa) meşterului. Am dat de soţie, care ne-a spus că, deşi ştia că venim, nu avea cum să ne aştepte pentru că era zi de coasă.

"Până acum la noi a plouat. Noi trebuie să profităm de zilele frumoase pe care ni le dă Dumnezeu", spune aceasta. Până la urmă se îndură de noi şi o ia la pas "aci aproape", adică vreme de cinci minute cu maşina şi încă vreo 15 minute de urcat un deal, să-şi cheme soţul.

"Să ştiţi că am suduit-o puţin pe nevastă, doar i-am spus că n-am vreme de interviuri", ne spune meşterul zâmbind. Cu toate acestea, merge să-şi pună "cămeşa" popolară şi clopul, că doar "ce meşter e el fără acestea", pentru a da bine în poză. "Vedeţi, aici jos am cuptorul, vechi de 400 de ani, pentru că în el au ars lutul şi tatăl, şi bunicul meu. Nu e o meserie bănoasă, nu putem trăi din olărit, dar avem drag de arta asta, încercăm să o ducem mai departe cu orice preţ", spune Tănase Cocean.

Şi apoi, în timp ce ne arăta cum iese din mâinile lui un vas de lut, trecând prin procesul frământatului şi trasului la roată, ne povesteşte necăjit cum a auzit, cu ceva timp în urmă, că primăria a obţinut fonduri pentru ceramica de Săcel, dar n-a văzut un ban. "Tatăl meu a avut un atelier pe lângă şcoală şi avea şi ucenici, apoi aducea vasele la noi în cuptor, unde trebuie să stea între 24 şi 48 de ore", spune meşterul popular. Între timp, spaţiile alocate ceramicii au fost redistribuite şi actualul meşter (pentru că tatăl său a murit) şi-a amenajat singur, în casă, un atelier unde să prelucreze şi să expună produsele, însă nu mai are timp de ucenici, dar nici primăria ori şcoala nu au venit cu propunerea de a organiza ceva în acest sens.

Îngrijitor de şcoală şi meşter în timpul liber

Pentru a supravieţui şi a avea cu ce să-şi ţină la şcoală cei doi băieţi, Tănase Cocean e angajat cu carte de muncă ca îngrijitor la şcoală. "Mă duc când pot, când nu pot trimit soţia, pentru că trebuie să fac şi trebile pe lângă casă. Mie îmi place să lucru, n-am timp de televizor, mai spune acesta".

Între timp, ştergându-şi fruntea cu dosul palmei, învârte din picior la roată, iar mâinile revin şi modelează, fără tipare, un vas de lut pentru lapte bătut. Procesul unui obiect începe cu mult timp în urmă, când se fac primele săpături pentru a găsi pământul potrivit pentru olărit.

"De obicei, sap la oameni în curte, iar săpatul e periculos, se poate surpa pământul, plus că fac o mare groapă. Cât o mai fi pământ, o fi bine. După aceea, om vedea", spune Tănase. Cei doi băieţi ai săi, dar şi soţia, au îndemânare în a face vase la roată. Nu are timp de expoziţii, principala sa sarcină fiind supravieţuirea. "Băieţii mei trebuie întâi să înveţe, să fie oameni cu carte şi apoi, dacă or avea timp, or face şi ceramică", conchide acesta.

"Se pierd tradiţiile neamului românesc"

Şi după Grigore Ţulean, meşterul în lemn din comuna Săcel, am alergat ceva. Tot ziua de fân ori alte probleme domestice îl ţineau departe de casă. Cum ne-a văzut, ne-a zis că e mare suprindere pentru el întâlnirea cu bucureşteni care-i dau "bineţe", adică îl vizitează. Meşterul a participat la multe târguri şi expoziţii în Bucureşti ori în alte oraşe, însă de-o vreme, a renunţat la asta, când a văzut că doar i se cer obiecte, nimeni nu-l sprijină cu nimic.

"Deşi ar trebui să-ţi fie mai aproape cămeşa decât sumanul, nu am găsit sprijin la autorităţile locale din comuna noastră, ci la două comune depărtate", începe Grigore povestea. Sprijin e un mod de-a spune, pentru că, în altruismul său, a vrut să aibă nişte ucenici, să-i înveţe pe copii la şcoală arta sculptatului în lemn, materia primă cea mai importantă din zonă. I s-a dat spaţiul şi i s-a plătit drumul, iar vreme de doi ani, meşterul a avut o echipă de 10 copii, pe care s-a străduit să-i înveţe. "Când am hotărât să renunţ, pentru că trebuia să fac ceva din care să câştig totuşi bani, copiii au venit ei la mine, singura cheltuială pe care şi-o permiteau însă fiind drumul", mai spune Grigore Ţulean.

"Guvernanţii ăştia oare nu înţeleg că se pierd lucruri care-s faine pentru neamul românesc?", se întreabă retoric meşterul popular. Acesta a lucrat ca frezor până în 1997, când a fost disponibilizat şi a primit mai multe salarii. "Am stricat banii, pentru că îi câştigasem probabil prea uşor", adaugă acesta. A făcut apoi o şcoală populară şi s-a dedicat talentului cu care s-a născut.

Atelierul şi expoziţia, în propria casă

Ca şi meşterul olar, Grigore Ţulean şi-a amenajat o miniexpoziţie în propria curte, iar atelierul e mai mult un depozit, unde sculptează iarna ori când are vreo lucrare mai importantă. Face diverse obiecte, de dimensiuni medii şi mari, cum ar fi lanţuri care se pun la porţi, fuse cu zurgălăi (care se ofereau odinioară de către feciori fetelor mai înstărite), pecetar (obiect din lemn, în formă de cruce, cu care se "ştampilează" prescurile) etc.
"Omul, dacă nu e exploatat când îi merge motorul, tot degeaba", oftează meşterul cu referire la comunitatea locală.

Şi se întreabă apoi, din nou, retoric: "Oare nu cumva o fi vreo variantă dacă s-or introduce în şcoală cioplitul, dansul popular, olăritul?". Şi ne roagă să scriem acolo, la ziar, "poate cineva - domnii aceia mari de sus - s-o gândi că facem ceva pe termen lung". Răspunsul la întrebarea de ce se pierd tradiţiile populare şi nu mai sunt apreciate, îl primim tot de la interlocutorul nostru: "Luăm de la ceilalţi, de peste gard, alte lucruri, rele, fără valoare. Aşa vede tineretul la nivel mare, aşa face. La noi e păcat de Dumnezeu că avem tradiţii, dar le dăm cu piciorul. Iese o generaţie care nu ştie nici măcar să ţeasă", mai zice Grigore Ţulean.

Săcel, în cifre

3.800 de locuitori, comună fără alte sate
15 agenţi economici de mici dimensiuni (cu excepţia unei pensiuni turistice)
200 de şomeri şi 350 de persoane plecate la lucru în străinătate
3.000.000 lei reprezintă valoarea programelor de finanţare pe care vor să le atragă în 2008, pentru apă, canal, iluminat public şi staţie de epurare
3.264 lei venituri de la bugetul de stat şi 1.190 lei venit propriu

"SAPARD-ul e crimă pentru proiectele mici"

Vasile Bizău, de 40 de ani, ne este indicat în comună ca cel mai mare agent economic. Adică unul dintre cei doi care deţin o pensiune (de trei margarete) şi un restaurant. "Din studenţie am încercat să fac bani. Am început prin a confecţiona păpuşi, pe care le vindeam printre colegi. Am făcut bani aproape cât de-un apartament", îşi aminteşte acesta de primii bani făcuţi. În 1994, s-a asociat cu un frate pentru construirea unei fabrici de lapte.

Avea 18 centre de colectare şi ajunsese să proceseze 5.000 de litri de lapte/zi. Fabrica a ţinut până în 2006, când normele UE l-au făcut s-o închidă. "Am vrut s-o retehnologizez, dar nu s-a putut. Din cauză că nu era în afara oraşului, unitatea trebuia construită de la zero", explică Bizău. Între timp, şi-a deschis un restaurant în Săcel, a cumpărat treptat un teren de 3 ha în comună şi-a visat să-şi facă o microfermă. "Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Să vă spun cum se bat cap în cap unele lucruri: am văzut, în Germania, cum există spaţii unde animalele stau de-o parte şi-n cealaltă parte se procesează laptele.

La noi, cele două unităţi nu au voie să fie împreună. Recomandările UE noi le-am luat ca fiind obligatorii", explică proprietarul pensiunii Lăcrămioara. "Mi-am dat seama că pe producţie nu vom face faţă străinilor şi atunci am ales să fac ceva pe servicii", spune Bizău. Astfel, a ajuns la construirea unei pensiuni, proiect pe care a vrut iniţial să-l facă cu fonduri SAPARD, dar s-a lămurit că "SAPARD-ul pentru proiectele mici e o crimă". Între timp, cea mai profitabilă afacere rămâne firma de distribuţie de mezeluri, cu un rulaj lunar de 200.000 lei.