Medic în halat negru

noutăţi din domeniu.- De unde aţi aflat primele noţiuni de religie?- Părinţii lucrau. Tata era medic şi mama ingineră. Împreună cu fratele meu, am fost crescuţi de o fostă soră, de la

noutăţi din domeniu.

- De unde aţi aflat primele noţiuni de religie?
- Părinţii lucrau. Tata era medic şi mama ingineră. Împreună cu fratele meu, am fost crescuţi de o fostă soră, de la Mănăstirea Gologanul, care pe atunci era închisă. Aşa am avut pe cineva care să aibă grija mea. De la ea, într-adevăr, am învăţat să ne rugăm. Ne punea seara în genunchi să ne facem rugăciunea şi eu şi fratele meu, să-l certăm pe diavolul. Am învăţat Tatăl nostru, Înger Îngeraşul meu, pe care le spuneam seara. La masă, când veneam de la şcoală ne citea din Biblie. Aveam o Biblie cu imagini. Mi-aduc aminte că la şcoală, în primele clase, m-a impresionat că venea Paştele, copiii mai aduceau la şcoală câte un ou să ciocnim, ziceam Cristos a Înviat şi era un coleg care nu ştia de Paşte.
- Copiii nu râdeau de rugăciuni?
- Nu mă vedea nimeni. Nu ştia nimeni. Ce mi se spunea la şcoală luam ca atare, dar nu comentam. Era un echilibru. Nu mă băgam eu să schimb orânduiala care era.
- Aţi avut un prieten?
- Da. În facultate toţi ne înţelegeam foarte bine.
- Dar nu mergeaţi prin parcuri, de mână...
- Eram un om normal. Am fost şi cred că sunt un om foarte normal. Fiecare îşi urmează chemarea şi eu nu eram deosebită de colegii mei decât că îmi plăcea la biserică. Dar sunt şi acum persoane...
- Cum v-aţi gândit să daţi la medicină?
- Tata este medic şi mi-a plăcut. Mi s-a spus că am înclinaţii şi voiam să-i ajut. Totdeauna mi-a plăcut să-i ajut pe oameni. Pentru că ajutând pe ceilalţi simţeam că e bine şi pentru ei şi aveam o mulţumire sufletească.
- Gândirea ştiinţifică e… mai fără suflet.
- Mergi cu ştiinţa până la un punct. Dar fără Dumnezeu nu poţi să mergi până la capăt. Mie mi se pare că nimic pe lumea asta nu poţi să faci fără Dumnezeu.

Biserica nu-şi face reclama
- Care ar fi un pacient de care vă amintiţi?
- Îmi aduc aminte de un pacient în vârstă de 47 de ani, paralizat. Soţia sa suferea de Alzheimer şi aveau doi copii. Preasfinţitul de la noi are relaţii ecumenice cu Biserica Evanghelică din Germania şi a trimis câte o maică de la fiecare mănăstire. Am fost în vizită şi am văzut pacientul respectiv la un azil de bătrâni. Era cel mai tânăr, la vârsta lui nu avea ce să caute acolo, dar trebuia să fie îngrijit aşa cum se îngrijeşte un bătrân cu demenţă. Avea un telefon mobil şi atâta putea să facă cu degetele: umbla pe telefon, se mai juca…Avea toate condiţiile acolo. Dar noi, când ne-am dus şi i-am cântat un axion… ne-a spus asistenta de acolo că l-a impresionat şi ne-a spus: mergeţi cu Dumnezeu. Or, până atunci, nu pomenea de Dumnezeu. În boli mai grave nu mai ai putere, nu mai ai curaj. Cred că medicul trebuie să te şi încurajeze, nu doar să te trateze. Asta merge mână în mână. Credinţa în Dumnezeu te ajută.
- Ce poţi să-i spui omului acela?
- Omului îi trebuie credinţă în orice. Dacă tu nu crezi că reuşeşti la un examen, deznădăjduieşti şi nici nu mai ajungi la examen. Tata mereu îmi spunea că primul lucru ca să iei un examen este să te prezinţi. De multe ori se întâmplă ca, după ce ai parcurs materia, să ţi se pară că nu mai ştii nimic şi nu-ţi mai vine să te duci.
- Dar în cazul lui?
- Îţi formezi un altfel de ideal de viaţă. Un om sănătos îşi propune să facă atât cât poate să facă el, ca om sănătos. Să călătorească, să câştige, să ajute... Pe când un om bolnav, în stadiul ăsta, trebuie să vadă viaţa în alt fel. El nu va reuşi să se echilibreze dacă vede numai răul din viaţa lui.
- Ce v-a impresionat în Germania?
- La ei, într-adevăr, asistenţa socială este bine pusă la punct. Asta ar fi bine. Dar călugăriţelor le este permis mai mult: unele au voie să se căsătorească în mănăstire, nu mai poartă uniforma... În momentul în care nu păstrezi nişte valori, îţi pierzi credinţa. Între mănăstire şi lumea din jur nu mai este o diferenţă. Sfinţii părinţi spun că un model pentru omul din lume este călugărul, iar pentru călugăr este îngerul. Trebuie, totuşi, să ai un model de viaţă, altfel apare dezordinea şi nu mai poţi fi un model.
- Ce aţi văzut la asistenţă socială?
- Într-adevăr, e foarte bine pusă la punct. Au şi alte fonduri…Pe noi ne întrebau ce fac mănăstirile ortodoxe pentru asistenţa socială şi le-am spus că, în general, noi am vrea ca lumea să vină la mănăstire, în biserică. Acolo îi ajutăm. Ne mai ducem şi noi la ei de Paşte, de Crăciun. Am fost la cămine de copii, la cămine de bătrâni, le mai ducem câte ceva. Celor care vin la noi le acordăm gratuit o masă caldă la prânz. Duminică, de exemplu, când vin la slujbă săracii din comună. Părintele de la noi din comună a făcut o cantină a săracilor. Există şi la noi preocupare pentru social, numai că nu ne lăudăm cu asta şi poate că lumea crede că nu se face nimic.
- Aţi terminat facultatea...
- O cunoşteam pe Maica Stareţă Veronica, de la Vladimireşti. Maica Veronica a botezat-o pe mama mea. Aşa am cunoscut-o şi am păstrat legătura. Eu am terminat facultatea, am început stagiul, am fost la examenul de rezidenţiat, l-am promovat şi trebuia să-mi aleg post între Iaşi şi Târgu Mureş. M-am dus la repartiţie şi am refuzat să iau post. Atunci m-am hotărât, pentru că măicuţa Veronica mă întrebase la un moment dat că dacă nu vreau să vin la mănăstire, că mai are încă două fete care sunt asistente de fizioterapie şi le trebuie medic.
- Când a fost reînfiinţată mănăstirea?
- Mănăstirea a fost închisă de comunişti şi a fost şcoală de copii handicapaţi. După 89, maicile au revenit şi corpul de clădire care înconjoară biserica era în curs de rezidire. M-am dus cu părinţii şi fratele meu. Eu nu terminasem încă facultatea. Ne-a arătat măicuţa ce se construieşte aici, iar în viaţa de mănăstire oriunde îţi găseşti ceva de făcut. Chiar am citit acum o cărticică "De vorbă cu un psihiatru ortodox" , unde se spune că viaţa de mănăstire are prin felul ei o putere de terapie… şi pentru cei care vizitează mănăstirea este linişte, este slujba şi viaţă duhovnicească.
- Cum v-aţi hotărât?
- Mergeam şi stăteam câte o zi-două, dar mă întorceam înapoi. Într-o zi, i-am dat telefon maicii Veronica şi i-am spus că m-am hotărât să vin la mănăstire şi chiar aşa am făcut. După aceea m-am dus la mama şi la tata şi le-am spus că eu, mâine, plec la mănăstire. Şi când vii înapoi? Mă duc acolo şi rămân acolo. Nu ştiu dacă m-au crezut, dar a doua zi dimineaţă am plecat, aşa că şi-au dat seama că era serios.
- Au încercat să intervină?
- Ştiu că a fost greu şi pentru ei, pentru că e un mod de viaţă care nu e ceva obişnuit, dar tata a spus, până la urmă, că dacă eu sunt mulţumită, asta contează. Ce a contat cel mai mult a fost ca eu să fiu mulţumită. Tata este bucuros acum că eu fac medicină. La început aveam grijă de maici, dar mai făceam şi alte lucruri la mănăstire.

Disciplina in manastire, la fel ca la serviciu
- Cum a fost în primele zile?
- Trei ani se consideră noviciatul. Maica stareţă mi-a spus că eu trebuie să am în vedere chilia, ascultarea şi Biserica. Asta face fiecare. Într-un fel, mi-au pus un fel de ordine în viaţă. De exemplu, la mănăstire, sâmbăta, când sunt musafiri, călugării nici nu ies în curte, pentru că lumea îţi fură din energia pe care tu o ai... Pe Dumnezeu Îl poţi găsi în linişte.
- Disciplina?
- Chiar şi un om din viaţa de zi cu zi trebuie să aibă nişte reguli de viaţă morală. Este un program, dar şi la serviciu ai un program, trebuie să te ţii de el, că altfel te dă afară. Programul în mănăstire este slujba, care începe la noi la 4,30, Sfânta Liturghie începe în jur de 6, şi la 7,30 se termină. La 8 e masa de dimineaţă. Masa nu e obligatorie. După aceea se duce fiecare la ascultare, adică una e la grădină, una e la bucătărie, una e la biserică, la ateliere, fiecare unde i s-a repartizat. La început mergi la mai multe ascultări. Pe mine mă cunoşteau şi ca medic, şi ca om. Au considerat că trebuie să o iau de la zero şi dacă pot să mă ridic, foarte bine. La un moment dat, maica mi-a spus să iau tensiunea la maicile mai bătrâne şi să mă duc la ele când au probleme.
- De ce aveau tensiune, în viaţa aceea fără stres?
- Ele veniseră la mănăstire pentru o viaţă întreagă. Or, mănăstirea, în 1957, a fost închisă, de comunişti. Ele aveau în jur de 20 de ani şi s-au trezit date afară. Majoritatea au făcut închisoare pentru că n-au vrut să se dezbrace de haina monahală. Erau 318. Maica Veronica le-a spus: acum sunteţi fiecare câte o mănăstire, acolo unde vă duceţi, să daţi dovadă de ceea ce aţi învăţat aici, de ordine, de disciplină şi să mergeţi cu credinţă, că dacă aşa s-a întâmplat, aşa vrea Dumnezeu. Fiecare îşi făcea programul de rugăciune şi asta le ţinea în puşcărie, ba puteau să ajute şi pe alte condamnate. După închisoare, au rămas cu multe suferinţe: reumatism, boli cardiovasculare.
- Primul caz mai grav?
- O maică avea astm bronşic şi făcea crize. I-am pus perfuzii, trebuia să-i fac cortizon. După vreo cinci ani, i-am spus maicii Veronica: trebuie să fac ceva ca să nu-mi pierd diploma de medic. M-am dus la Direcţia Sanitară. Apăruseră reţetele compensate şi mi-am dat seama că pot să ajut, dacă îmi organizez cabinetul. Într-adevăr, după aceea am avut o parafă, am putut să scriu reţete cu reducere, am încheiat contract cu Casa, cu un număr mic de pacienţi - vreo 200.
- Aveaţi asistente?
- Atunci erau două asistente de fizioterapie, care lucraseră la recuperare la Bacău, iar mai târziu Episcopia a trimis nişte măicuţe de la Spitalul Cristiana. Acum cabinetul nu are asistentă angajată. Sub 1000 de pacienţi nu eşti obligat să ai asistentă. Dar, pe lângă măicuţe, îi ajut şi pe cei din sat care au probleme. Îi consult, la cei de pe lista mea le dau reţete compensate, ba chiar şi bani să le plătească, fiindcă acolo sunt oameni foarte săraci, îi ducem la spital, dacă e cazul, în Galaţi, numai că noi nu ne lăudăm cu asta, e ceva normal.
- Consultaţi şi bărbaţi?
- Am câteva familii pe listă, şi îi consult pe toţi. Omul trebuie ajutat, iar cei care se gândesc la rele să ştie că păcatul este în mintea omului, nu atunci când îţi faci meseria.