"Maurul" şi marea

O mână de oameni aspri, plămădiţi parcă din apele talazurilor care, fără odihnă, sfâşie marea şi muşcă din ţărm, trăiesc după regulile nescrise ale naturii, undeva

O mână de oameni aspri, plămădiţi parcă din apele talazurilor care, fără odihnă, sfâşie marea şi muşcă din ţărm, trăiesc după regulile nescrise ale naturii, undeva într-o lume ireală. Cocoţaţi pe bărcile lor din lemn, ce se încovoaie şi se opintesc ori de câte ori apa e cuprinsă de zvârcoliri apocaliptice, bărbaţii se avântă, zi de zi în larg. Acolo unde nici privirea nu mai răzbate. Într-o viaţă de pescar, nea Vasile, zis "Maurul", unul dintre oamenii mării, a dat cu barca, poate chiar fără să ştie, roată de câteva ori pământului.

In viaţa "Maurului", o legendă vie a pescarilor care de când se ştiu înfruntă Marea Neagră, realul, fabulosul şi fantezia sunt răsucite într-un singur fir. Ascultându-l, la un pahar de rom pe care îl soarbe ca într-un ritual înainte şi după fiecare ieşire pe ape, vezi dezlănţuirea stihiilor, vezi cum fierb văzduhurile şi cum cerurile clocotesc, atunci baierele lor se rup. Dar vezi şi peşti uriaşi, monştri marini, care i-au scăpat din căngile mânuite altminteri cu dibăcie sau din ochiurile plaselor pe care şi le pregăteşte cum numai el ştie şi apoi le ascunde pe fundul mării.

Mai vezi, atât cât vrea bătrânul, parii talienelor înfipţi în pântecele apei, labirinturi subacvatice făcute ca peştele să nu mai aibă scăpare, drumurile lungi, în liniştea nopţii, făcute numai la vâsle pentru a nu intra în bătaia cuiva, sau semnele lăsate pe apă, acolo unde îl aşteaptă peştele care îi ţine pe el şi pe familia lui în viaţă. "Nepoate, am trecut prin atâtea furtuni, încât nu le mai ştiu numărul. Am venit pe întuneric acasă, doar la vâsle, din larg, de unde nu se vedea malu`. Am scăpat din multe. Cunosc fiecare bucăţică de mare unde numai noi ne ştim semnele. Că sunt sticle, că sunt plute... Acolo putem să lăsăm peştele şi câteva zile. Nimeni nu îl găseşte. Ca să ne fie mai uşor, ne orientăm şi cu GPS, cu repere luate din trei puncte. Două pe mal şi unul pe apă. Eroare de şapte-opt metri", spune mândru bătrânul.

Când soarele abia dacă se desprinde de marea tăcută, dar vie şi sensibilă, bărbatul, cu faţa arsă de razele fierbinţi care i se oglindesc în priviri, pleacă la drum. La un nou drum nevăzut, pierdut în orizonturile azurii, care taie apele spre ascunzişurile tainice ale rodului mării. Înainte, priveşte atent totul în jur. A învăţat să fie cu un pas înaintea naturii pe care o respectă. De fapt, a învăţat să trăiască. Ascultă respiraţia mării, ascultă geamătul vântului. După ce marea i-a vorbit, "Maurul" se aruncă, cu tot cu plase, undiţe şi paragate, în barca pe care, încordat, o struneşte pentru ca nestatornicia vântului să nu i-o mâne în braţele pericolului. Asta face de-o viaţă. Cutreieră marea în lung şi în lat, o scormoneşte în căutarea peştelui. "Marea Neagră e cea mai periculoasă, dar trebuie să ştii să o asculţi. Dacă fâşâie, e furtună. Valurile mici se fac repede berbeci din ăia cu spume şi nu e bine să te avânţi, că te înghite apa. Marea se întoarce imediat. Acum e calmă, acum e nervoasă. Şi cerul îmi spune dacă va fi o zi bună de ieşit. Vântul, la fel. Dacă bate de la sud, curenţii sunt reci. Atunci vin rechinii la mal. Dacă bate de la nord, e cald şi trebuie să mă duc eu după ei, cine ştie până unde. Fac în fiecare zi vreo cinci mile, aproape 10 kilometri. Nici nu ştiu dacă e mult, dar într-o viaţă de om cred că mă învârteam de câteva ori în jurul pământului", spune, hâtru, nea Vasile "Maurul".