8 Martie, neziua bărbaţilor

Mai întâi ne sunt mame. Se chinuiesc să ne poarte în pântece şi să ne dea viaţă. Nu de puţine ori, preţul plătit este propria lor viaţă. Alt chin, să ne crească şi să ne înveţe

Mai întâi ne sunt mame. Se chinuiesc să ne poarte în pântece şi să ne dea viaţă. Nu de puţine ori, preţul plătit este propria lor viaţă. Alt chin, să ne crească şi să ne înveţe cum să ne purtăm prin lume. Drumul le este presărat cu suferinţă, lacrimi şi renunţări. Nopţile de veghe le sapă primele riduri. O zecime de Celsius peste "treizeci şi şapte" le aruncă în spaimă şi le macină liniştea. Primul zâmbet, primul pas sau primul cuvânt pe care îl rostim este răsplata tinereţii ofilite. Altă răsplată, o literă bine caligrafiată sau poate vreun premiu la şcoală. Apoi, încep de-a dreptul să ne agaseze cu grjile şi cu sfaturile şi le repezim atotştiutori. Când părăsim casa părintească, uităm de ele cu săptămânile, cu lunile sau cu anii. O facem, de regulă, atunci când ne legăm viaţa de o alta.

Vine vremea şi ne devin iubite... Ce nu le promitem? "Cerul cu stelele", vorba poetului. Apărem eleganţi, fermecători, sensibili şi devotaţi. Personaje fără directă legătură cu adevărata noastră fire, ci doar creaţii ale tornadelor hormonale. Unele dintre ele au noroc sau ghinion şi ne cred.

Acestea ne devin soţii. Zicem că le iubim. Ne fac din neisprăviţi taţi, mândri capi de familie. Sforăim liniştiţi atunci când ele retrăiesc calvarul prin care pruncii noştri devin oameni. Altfel, cu noi suntem grijulii. Spăimoşi, neînţeleşi, ipohondri şi geloşi dacă trecem în urma copiilor. Cu berea în bot, cu ochii pe meciul de la televizor, nu auzim nimic din zgomotele unei case în care se găteşte, se face curat, se ceartă copii, se spală rufe şi ni se calcă pantaloni. Asta dacă sunt norocoase. Dacă nu, suntem direct pe stadioane, la pescuit, la şpriţ cu băieţii sau chiar la amantă. Amanta, tot femeie şi ea, doar că "alta".

Ne sunt şi colege. Corecte, serioase, punctuale, îngrijite şi zâmbitoare. Dacă uneori sunt necăjite şi lasă să se vadă, facem bancuri nesărate în spatele lor. În ochii noştri, pantalonul bine mulat le vine mai bine decât orice realizare profesională. Le este teamă să devină mame. În lipsă, riscă să rămână fără slujbe. La bancurile noastre cu dublu sens râd forţat. Altfel, sunt tratate drept acrituri. Cu mai-marii... o adevărată echilibristică a morţii. Cum să facă să fie doar profesional amabile cu "şeful", fără să pară emoţionate erotic de o chelie seboreică şi de o burtă revărsată peste curea, dar şi fără riscul de a rămâne pe drumuri? Cum de ne-or suporta? Poate pentru că n-au încotro!