Mârlanul

S-a schimbat o lume aşezată şi civilizată cu una dubioasă, fără repere.

Bucureştiul este un oraş dezagreabil, exasperant şi vulgar. Nu are nimic dintr-un oraş cultural, comercial şi turistic, cum sunt atâtea în Europa. Găsim aici o alternanţă de maidane, blocuri urâte şi aglomeraţii tip moll - un fel de hangare din materiale ieftine care au ajuns - datorită lipsei unor spaţii reale de socializare - centrul vieţii bucureşteanului, singurul loc unde poate ieşi cu prietenii şi familia să ia loc la o cafenea, să facă nişte cumpărături, să vadă un film şi, eventual, dacă are noroc, să nu fie agresat, furat, jignit, bruftuluit de băieţii de cartier, de poliţişti sau bodyguarzi. Cu o vorbă veche, aş spune:  Halal! Azi, oraş neprimitor, bolnăvicios, ostil, în care - deşi standardul de viaţă  a crescut - calitatea vieţii este foarte scăzută. M-am întrebat de unde acest aspect antipatic? Unde s-a dus acea dulceaţă a vieţii cotidiene despre care am tot citit în diverse însemnări ale călătorilor străini. Era plăcut odată să trăieşti aici. Nu mai e! Era un oraş colorat, cosmopolit, plin de farmec, cu oameni politicoşi, toleranţi, cu clădiri decente şi grădini la tot pasul. Aş sublinia în acest context calitatea, firea oamenilor, plăcută ca şi aspectul oraşului de acum un secol.  Toate astea au dispărut în perioada postbelică, odată ce oraşul s-a proletarizat sub asaltul revoluţiei industriale de sorginte sovietică şi cu năvala a milioane de ţărani cu destin tragic, deposedaţi de pământuri şi înghesuiţi cu anasâna în barăci, în coteţe suprapuse, în cartiere cu minim confort, de fapt nişte “slums favelas” imunde, împodobite la sărbătorile legale 1 Mai, 23 August, 7 noiembrie cu steaguri şi portrete oficiale. Locuinţe prost făcute, cenuşii, mizere, unde omul nu are de ce se bucura. Peisajului urban urât, delabrat, îi corespunde alt peisaj, cel uman, care l-a schimbat pe cel vechi. S-a schimbat o lume aşezată şi civilizată cu una dubioasă, fără repere. Nu înseamnă deloc că dacă ai trecut de la apa în curte sau pe uliţă la fântână, la apa la robinet în casă, şi dacă ai watercloset în apartament în loc de privată în fundul curţii prin  porumb, devii neapărat mai educat, mai civilizat. Se întâmplă şi pe dos, ca omul scos din rostul lui de la ţară, când era respectuos cu ceilalţi şi respectat, să devină în anonimatul vieţii urbane, într-o periferie socială şi sufletească, un ins al nimănui, mic monstru însingurat, nedemn şi alienat. Viaţa în aceste blocuri făcute la repezeală - pentru proletari şi intelectuali improvizaţi pentru a corespunde “nevoilor statului” stabilite de congrese - nu e o fericire şi este oricum o foarte proastă şcoală a caracterelor. Sub aparenţa triumfalistă a unei iluzorii şi prea ideologice dezvoltări a României din a doua jumătate de secol XX - neorganică, violentă, ignorând radical omul -, s-a produs o dramă socială şi culturală de proporţii, a cărei realitate o consumăm şi azi din plin, dimineaţa la prânz şi seara via radio-TV, dar mai ales pe viu, la birou, pe stradă, în metrou, la şcoală, în biserică.

Din păcate, odată cu acest proces de pseudomodernizare, mahalalele tradiţionale au dispărut, făcând loc acestui tip uman dezagreabil. Omul nou de care râdeam odată crezând că e  doar o invenţie a propagandei, e viu, trăieşte, iată. Face o carieră glorioasă, a devenit modelul dominant. Ne izbim de el la tot pasul. Mârlănia, violenţa, impoliteţea gravă, neruşinarea, lipsa răspunderii, şmecheria joasă sunt surprinzător de răspândite, fac legea, dau tonul. Decenţa, politeţea au ajuns nişte insule de care ne bucurăm mult prea rar. Să recunoaştem, cum e oraşul e şi omul. Nici nu ar putea fi altfel.