Marea arhitectură, între ruine şi termopane

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Creaţia lui Marcel Iancu, pictor de avangardă şi promotorul arhitecturii moderne în România interbelică, este, din păcate, foarte puţin cunoscută la noi; clădirile proiectate de el sunt astăzi condamnate la anonimat. Cunoscut în primul rând ca pictor de avangardă, Marcel Iancu este autorul unei creaţii arhitecturale, care deschide orizonturi noi acestui domeniu în România. Din păcate, clădirile construite de el se află, în ma

Perioada dintre cele două războaie mondiale este cunoscută pentru numărul mare de construcţii care schimbă, în bună măsură, aspectul patriarhal al Bucureştiului. Începutul secolului XX se caracterizase prin gustul pentru arhitectura eclectică.

În anii 20, Marcel Iancu şi fratele său, Iuliu Iancu, sunt interesaţi de noua mişcare de idei în arhitectura europeană a epocii, pe care o aplică clădirilor construite în România. Simplitatea volumelor, renunţarea la elementele decorative de inspiraţie neoclasică, acoperişurile terasate fac să se vorbească, la noi, de “case cubiste”.

Ele reprezintă încercarea lui Marcel Iancu de apropiere de arhitectura constructivistă ce se forma atunci în restul Europei. A construit cam 24 de clădiri în Bucureşti, dintre care 20 s-au păstrat. 

“Pe lângă clădiri, ne spune arhitectul Augustin Ioan, a lăsat o serie de desene de arhitectură mult mai sofisticate decât construcţiile sale. Şi a lăsat un alfabet format. Am încercat, cu studenţii, să folosim acest alfabet, să-i «atribuim cuvinte, să scriem propoziţii». Este foarte interesant. Am constatat că, pornind de la alfabetul lui, s-ar putea construi foarte contemporan”.

Case, vile, clădiri publice

Clienţii lui Marcel Iancu, în anii 30, aparţin burgheziei. Sunt negustori, ca Jean Fuchs, pentru care construieşte imobilul din strada Negustori, artişti, ca Henry şi Cornelia Daniel, bancheri, farmacişti… Pe strada Grigore Mora se află clădirea cunoscută sub numele Vila Florica Reich, iar, vizavi de ea, vila Paul Wexler, construite de Marcel Iancu. Ambele sunt astăzi printre puţinele nemaltratate de intervenţii neprofesioniste şi neafectate de timp.

Marcel Iancu a construit în două cartiere ale Bucureştiului. Cel de Nord, cu zona cunoscută astăzi sub numele “Televiziunea”, străzile Grigore Mora, Pictor Iscovescu, Pictor Negulici şi Şoseaua Kiseleff. În Pictor Negulici, vila Emil Pătraşcu are etajul gândit pentru un atelier, construit după toate normele, atelier realizat pentru sculptoriţa Miliţa Pătraşcu. Vila din Şoseaua Kiseleff i-a fost comandată de farmacistul Chihăescu şi poartă numele soţiei acestuia, Florica.

Pentru întreprinzătorii vremii, între care, de altfel, la un moment dat se numără şi el, Marcel Iancu construieşte, în zona centrală, case de raport sau imobile cu apartamente de vânzare, cum este cel din strada Pictor Ştefan Luchian, un model de mic bloc interbelic.

Cu pereţii jupuiţi, în unele locuri până la tencuială, cu aer de părăginire generală, blocul este decorat acum cu vestita “bulină roşie”. Ca şi imobilul, construit pentru publicistul şi prietenul Poldi Chapier în strada Dimitrie Onciu, cu un aspect relativ îngrijit, dar, evident, neconsolidat.

Şi tot în această zonă descoperim şi câteva vile, printre care Vila Juster din strada Silvestru, modernizată recent, cu termopane cu aspect agresiv şi cu o zugrăveală imitând granitul, la parter, complet nepotrivită cu “cutiile albe” cu care jongla arhitectul în proiectele sale moderne.

O istorie relevantă pentru istoria construirii Bucureştiului modern are clădirea din strada Paleologu. Alexandru Paleologu aminteşte, în “Breviar pentru păstrarea clipelor”, momentul dărâmării vechii case boiereşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe care tatăl său o vânduse din cauza datoriilor, şi construirea pe locul ei a trei immobile proiectate de Marcel Iancu pentru Jacques Costin, fratele celei de a doua soţii a artistului, Clara Iancu.

În afara caselor de locuit, Marcel Iancu are şi câteva construcţii publice. Una dintre ele, situată în Piaţa Charles de Gaulle, i-a fost comandată de Compania Bazaltin, de la care şi-a luat şi numele. Uşor transformată astăzi, ea adăposteşte TVR Cultural. Mai importante însă din punctul de vedere al creării de modele conforme modernismului european sunt Sanatoriul de la Bucegi şi intrarea în ştrandul FSSR.

“Mişcarea Modernă” şi listele de patrimoniu

“Marcel Iancu este primul şi, cu excepţia notabilă a lui G. M. Cantacuzino, cam singurul arhitect român preocupat serios de teoria Mişcării Moderne”, în “sincronie cu mişcarea ideilor” din Occident, afirmă arhitecta Ana Maria Zahariade, în textul său din albumul “Marcel Iancu – Biroul de Studii Moderne”, apărut la Editura Simetria.

Din păcate, din motive care ar putea fi explicate, eventual, prin plecarea lui din ţară în 1941 şi stabilirea în Israel, Iancu rămâne în România necunoscut ca architect. Numele lui nu apare în niciuna dintre cele două Istorii ale Arhitecturii, editate până acum.

Dintre casele construite de el doar trei se află pe lista monumentelor de arhitectură: Imobilul Solly Gold, din strada Hristo Botev, Imobilul Clara Iancu din str. Caimatei şi Vila Florica Chihăescu din Şoseaua Kiseleff.

Majoritatea celorlalte se află într-o stare deplorabilă, iar, în multe cazuri, intervenţii neinspirate aproape anulează modernitatea construcţiei, ca în cazul Imobilului Alexandrescu din str. Traian, unde un gri verzui combinat cu roz şi roşu dau impresia unei case de turtă dulce, evident incompatibile cu tendinţa către constructivism a arhitecturii lui Marcel Iancu.

Neînscrise pe listele de patrimoniu, clădiri ca aceea din str. Maximilian Popper, în care artistul şi-a avut la un moment dat atelierul, ar putea fi oricând prada buldozerului. Motivele sunt mai multe, dar, principalul, după părerea arh. Anca Brătulescu, profesor universitar de Istoria Arhitecturii, membru al Comisiei Monumentelor Istorice,  îl constituie lipsa unei documentaţii suficiente.

“În general, multe monumente de arhitectură din secolul XX nu sunt pe lista de patrimoniu, deşi ar merita să fie. Pentru o includere în această categorie este nevoie de o documentaţie suficientă, iar pentru arhitectura modernă sunt foarte puţine lucrări monografice.

Nu trebuie uitat că, practic, n-a existat cercetare în arhitectură timp de peste 50 de ani. Aceste lucrări se elaborează greu. Abia acum o seamă de doctoranzi cercetează, cu greu, arhivele.

Cu greu, pentru că nu putem ignora partea financiară, iar un arhitect poate câştiga bani construind. Cercetarea este încununată cu o lucrare, cu glorie şi un necrolog frumos, dar… atât. Numai elaborarea unor lucrări documentate oferă Institutului Naţional al Monumentelor Istorice posibilitatea de a lărgi lista, de a o aduce la zi”.

Până atunci, riscă să dispară o etapă în evoluţia arhitecturii bucureştene. "Lipsa mai multor case construite de Marcel Iancu de pe lista clădirilor de patrimoniu se explică, probabil, prin faptul că noţiunii de patrimoniu i se adaugă ideea de vechi. Or, modernismul nu arată vechi.

Ne batem pentru clădiri eclectice mai vechi, dar opere semnate Marcel Iancu sau Horia Creangă nu sunt considerate patrimoniabile. Este vorba de o invizibilitate din acest punct de vedere a arhitecturii moderne româneşti", consideră arhitectul Augustin Ioan.

Poate că formele simple, aproape abstracte ale acestor “case cubiste”, cum erau ele numite în epocă, interpretarea artistică a elementelor constructive, raportul strict al volumelor ar putea stăvili imaginaţia prea bogată a unora dintre comanditarii zilelor noastre.

Biroul de arhitectură

Marcel Iancu s-a născut într-o familie burgheză din Bucureşti, tatăl având o  firmă de textile şi confecţii. Educaţia celor patru copii a revenit în principal mamei, o persoană cultivată, care le-a deschis gustul pentru literatură şi artă. La terminarea liceului, în 1914, Marcel Iancu şi fratele lui mai mare pleacă la studii în Elveţia.

Pe lîngă cursurile de arhitectură, Marcel devine unul dintre membrii importanţi ai mişcării Dada, împreună cu Tristan Tzara. Urmează patru ani de Paris, contactul cu arta avangardei.  Criza fianaciară le impune celor doi fraţi revenirea în ţară. Familia şi prietenii le comandă, începând din 1923, construirea unor clădiri, în care apar primii germeni ai viziunii moderne.

Biroului Marcel şi Iuliu Iancu devine repede cunoscut, ca şi interesul pentru mişcarea novatoare de idei din arhitectura europeană. Artistul, care pe lângă proiectele de arhitectură este prezent la mai toate expoziţiile de pictură, îşi publică ideile teoretice la Contimporanul, vădind şi interese pentru urbanism, publicate în broşura “Către o arhitectură a Bucureştiului”.

Prima clădire modernistă a lui Iancu stă să cadă

ll În 1926, Marcel Iancu construieşte imobilul Herman Iancu, din strada Maximilian Popper, în care va şi locui o vreme. Cu o plastică accentuată a faţadelor, dată de jocul de avansări şi retrageri ale elementelor arhitectonice, clădirea poate fi considerată începutul preocupărilor artistului pentru mişcarea modernă din arhitectură.

Ultimul etaj, neterminat, adăpostea atelierul artistului. Vom reîntâlni plasarea de ateliere la ultimul etaj al construcţiei, în proiecte din anii 30. “Marcel Iancu, consideră  Prof.univ. Dr. Dan Lungu, Directorul Institutului Naţional al Monumentelor Istorice, este marele nedreptăţit al istoriei arhitecturii româneşti.

A fost printre deschizătorii de drumuri în mişcarea arhitecturală europeană a primei jumătăţi a secolului XX, dar este uitat constant. În timp ce un contemporan al lui, la fel de important pentru modernismul românesc, arhitectul Horia Creangă are creaţiile incluse pe lista de patrimoniu, numai trei dintre clădirile proiectate de Marcel Iancu sunt menţionate”

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite