Manipularea memoriei, noua frontieră a ştiinţei

Imaginaţi-vă că savanţii ar putea să vă şteargă anumite amintiri prin inserarea unei substanţe în creier. V-ar face să uitaţi o temere cronică, o pierdere traumatizantă sau chiar un obicei prost. Cercetătorii americani au reuşit să obţină acest rezultat la cobai.

Toţi cei care au văzut filmul lui Michel Gondry – „Strălucirea eternă a minţii neprihănite” – şi au suspinat gândindu-se că ar vrea la rândul lor să şteargă episoade dureroase din trecut - vor afla curând că posibilitatea de a face acest lucru nu mai este doar un scenariu de film fantezist.

Neurocercetătorii au injectat o singură doză dintr-un medicament experimental în zone ale creierului răspunzătoare de percepţie spaţiului, abilitatea motrică sau pentru asocierile emoţionale.

Medicamentul blochează activitatea unei substanţe de care creierul are nevoie pentru a reţine mare parte din informaţia învăţată. Îmbunătăţită, substanţa respectivă ar putea ajuta la prevenirea demenţei şi a altor probleme de memorie.

Deocamdată, cercetările au fost făcute numai pe animale, însă oamenii de ştiinţă spun că este posibil ca acest sistem de memorie să funcţioneze aproximativ la fel şi în cazul oamenilor. Descoperirea unei asemenea molecule este rezultatul interesului care înconjoară neuroştiinţa.

„Dacă această moleculă este pe atât de importantă pe cât pare, putem deja să vedem posibilele implicaţii”, declară doctorul Todd C. Sacktor, un neurocercetător în vârstă de 52 de ani, care conduce echipa de cercetare de la SUNY Downstate Medical Center din Brooklyn, Statele Unite.

„Este vorba despre tratarea traumelor, a dependenţelor şi, nu în ultimul rând, despre îmbunătăţirea memoriei şi a procesului de învăţare”, completează Sacktor.

Experienţa lasă urme

Milioane de oameni ar putea fi tentaţi să şteargă o amintire foarte dureroasă. Dar dacă, în acelaşi timp, vor pierde şi alte amintiri importante legate într-un fel sau altul de cea nedorită? Doctorul Eric R. Kandel, neurocercetător la Universitatea Columbia, este de părere că premisele şi oportunităţile în neuroştiinţă nu vor face decât să accelereze ritmul descoperirilor.

„În acest domeniu suntem abia la poalele unui munte imens şi, spre deosebire de alte arii ale ştiinţei, în cazul neuroştiinţei, chiar şi o singură persoană poate aduce contribuţii importante fără mari cheltuieli şi fără a avea nevoie de vreun laborator enorm”, a declarat Kandel, citat de cotidianul „The New York Times”. 

Doctorul Sacktor este doar unul dintre sutele de cercetători care încearcă să găsească un răspuns la întrebarea primordială a neuroştiinţei: cum este posibil ca un ghem de ţesuturi să înmagazineze totul, de la poezii şi reacţii emoţionale la adresa restaurantelor preferate şi scenele din copilăria timpurie?

Ideea că experienţa lasă o urmă în creier a primit o identitate în 1904, când omul de ştiinţă german Richard Semon a numit-o engramă.

Ce este însă această engramă? Mai multe cercetări sugerează că anumite celule ale creierului activate de o experienţă se „informează” unele pe altele prin conexiune rapidă, asemenea unui grup de străini uniţi prin faptul că sunt martori la acelaşi eveniment.

Fiecare celulă adaugă informaţiei primare propriile detalii, precum un sunet, un miros. Creierul reţine o amintire prin întărirea comunicării între aceste celule. Întrebarea este: cum?

Formarea amintirilor

Doctorul Eric R. Kandel consideră că premisele neuroştiinţei vor accelera ritmul descoperirilor

În 1999, doctorul Jeff W. Lichtman şi doctorul Joshua R. Sanes de la Harvard au găsit 117 molecule implicate în acest proces de comunicare, însă problema consta în a afla la ce serveşte fiecare moleculă în parte. Ei nu şi-au dat seama atunci că, de fapt, ceea ce descoperiseră clarifica felul în care se formează amintirile.

O substanţă „excentrică” de pe lista lor avea proprietăţi neobişnuite. Doctorul Sacktor a mers în profunzime şi a analizat substanţa numită PKMzeta. El a descoperit că această moleculă era prezentă şi activată în celule exact în momentul în care acestea intrau în conexiune rapidă cu un neuron vecin.

Pe scurt, molecula PKMzeta părea să menţină deschis canalul pentru realizarea conexiunii rapide. „După aceea”, spune Sacktor, „am început să ne concentrăm exclusiv pe molecula PKMzeta, pentru a vedea dacă într-adevăr este esenţială pentru comportament.”

Pentru a afla influenţa

PKMzeta asupra animalelor, Sacktor a apelat la doctorul André A. Fenton care studiază memoria spaţială la şoareci. Animalele sunt învăţate să se mişte într-un spaţiu astfel încât să evite un şoc electric la picioare.

Puşi în acelaşi loc la o zi sau chiar o lună distanţă, ei îşi amintesc imediat ce trebuie să facă pentru a evita şocul electric şi acţionează în consecinţă. Însă atunci când li se injectează în creier o substanţă numită ZIP care interacţionează cu PKMzeta, şoriceii uită ceea ce ştiau.

Implicaţii etice

Doctorul Steven E. Hyman, un neurobiolog de la Harvard, consideră că „posibilitatea de a acţiona asupra memoriei ridică probleme de etică. Acum există un medicament care slăbeşte amintirile traumatice pe măsură ce apar. În cazul unei dependenţe, medicamentul slăbeşte asocierile care stârnesc dorinţa pentru obiectul dependenţei.”

Cercetătorii au încercat deja să diminueze amintirile dureroase prin medicamente aflate deja pe piaţă, însă blocarea moleculei PKMzeta ar putea fi mult mai eficientă. Totuşi, un asemenea medicament ar putea fi folosit în scopuri nedemne, de pildă ştergerea sau blocarea amintirilor legate de un comportament deviant, precum crima.

Dincolo de aceste probleme etice, multe întrebări rămân încă fără răspuns. De exemplu, poate PKMzeta să ţină conectată o reţea de neuroni timp de o viaţă? Şi dacă da, cum? Şi cum funcţionează în legătură cu celelalte substanţe care par importante în crearea memoriei?

Pentru că „nu poate exista o singură moleculă a memoriei, sistemul nu este atât de simplu”, afirmă Thomas J. Carew, neurocercetător la Universitatea din California şi preşedinte al Asociaţiei pentru Neuroştiinţă.