"La MIT nu se copiază"

La nici 25 de ani, Emanuel Stoica este doctorand la Departamentul de Matematică al Massachusetts Institute of Technology şi preşedintele celei mai vechi şi mai active asociaţii a studenţilor

La nici 25 de ani, Emanuel Stoica este doctorand la Departamentul de Matematică al Massachusetts Institute of Technology şi preşedintele celei mai vechi şi mai active asociaţii a studenţilor români din străinătate, Romanian Student Association at MIT. Olimpic internaţional la matematică în 1998 şi 2000, Emanuel a ales Politehnica din Bucureşti, pentru ca, după doi ani, să apuce şi el drumul american, asemenea multor altor tineri talentaţi din generaţia sa. Preşedintele Asociaţiei Studenţilor Români de la MIT a acordat, în exclusivitate pentru Adevărul, un interviu în care vorbeşte despre diferenţele dintre învăţământul superior românesc şi cel american.
Transfer prin exmatriculare de la Politehnica Bucureşti la MIT

- Cum ai ajuns la MIT?
- Am venit la Massachusetts Institute of Technology acum patru ani, în urma unui transfer de la Politehnica din Bucureşti. Am petrecut doi ani în căminele din Regie şi în amfiteatrele Politehnicii. Am început ca inginer de calculatoare în Bucureşti şi am terminat, în cele din urmă, ca matematician la MIT. Cazul meu nu este în toate sensurile cel mai tipic cu putinţă, însă se înscrie în câteva trasee destul de răzbătute în ultimii ani. Întâi, în acela al olimpicilor internaţionali care, după terminarea liceului, pleacă în străinătate, în special în Statele Unite. În al doilea rând, într-un traseu de natură oarecum locală: aproximativ cinci ani la rând, câte un student al Politehnicii din Bucureşti s-a transferat la MIT. Transferul de la Politehnică la MIT nu era însă o posibilitate oferită de Politehnică. Nu era un program de schimb sau ceva asemănător. Studenţii de la Politehnică interesaţi de un transfer (de obicei, olimpici internaţionali) se descurcau singuri şi aflau despre ce e vorba direct de la MIT. De acolo aflau ce formulare trebuie completate, ce teste trebuie date, ce recomandări trebuie incluse etc. Iniţiativa lor nu prea avea nicio legătură cu Politehnica. Cei ajunşi la MIT nu intrau în anul I, ci, de obicei, în anul 2. Deci era un transfer, dar numai din punctul de vedere al MIT. Pentru Politehnică era, birocratic vorbind, abandon şcolar. Asta, deşi informal, la Politehnică, unii ştiau despre ce era vorba: decanul îi ştia, spre exemplu, pe cei care se transferaseră. Dar procedural, din punctul de vedere al universităţilor româneşti de la care plecau, aceşti studenţi îşi întrerupeau sau îşi abandonau studiile şi, în felul acesta, erau "exmatriculaţi" din acele locuri. Eu însumi şi un prieten de-al meu care a ajuns între timp tot la MIT (numele lui este Dan Iancu) fusesem propuşi pentru exmatriculare de la Politehnica din Bucureşti pentru absenţe, la un anumit timp după plecare, deşi noi îi anunţasem unde vom pleca. Aşadar, am început acum patru ani la MIT ca undergraduate student, iar de anul trecut sunt doctorand la departamentul de matematică. MIT este un loc care mi-a plăcut şi în care am decis să rămân şi pentru doctorat. Departamentul de matematică de aici este unul dintre cele mai puternice din Statele Unite.
- Cum funcţionează această asociaţie a studenţilor români de la MIT?
- Asociaţia funcţionează ca urmare a implicării directe a unui număr mai mic de voluntari permanenţi (care formează un fel de "comitet executiv" de 4-5 persoane) şi a unui număr mai mare de voluntari ocazionali (care se ridică la o treime din membri). Asociaţia de la MIT numără în jur de 40 de membri. Asociaţia românească, ca şi alte asociaţii studenţeşti, beneficiază de sprijinul financiar al universităţii. Succesul evenimentelor noastre se bazează, între altele, şi pe colaborarea cu prietenii noştri de la Harvard cu care, din când în când, organizăm evenimente împreună. În plus, în afară de noi şi de ei, mai există un număr de studenţi români din întreaga zonă a Bostonului, care frecventează evenimentele noastre. Aş spune că universităţile MIT şi Harvard funcţionează ca un fel de liant al studenţimii române din întreaga zonă. Datorită fericitei poziţionări apropiate a celor două, a numărului mare de studenţi români din întreaga zonă din jurul Bostonului, a longevităţii tradiţiei organizatorice, organizaţia noastră este, istoric vorbind, cea mai activă organizaţie românească de acest gen din Statele Unite. Zona Bostonului e una din cele privilegiate - un număr semnificativ de studenţi români talentaţi vin sau trec pe aici la un moment dat în cariera lor.

Universităţile americane, în simbioză cu societatea
- A fost şocantă schimbarea sistemului de învăţământ românesc cu cel american?
- Eu am studiat doi ani de facultate în România şi, venind prin transfer, am putut să observ mai uşor anumite diferenţe. Aş menţiona măcar doar câteva aspecte care sunt cel mai uşor perceptibile. Sarcinile studentului de aici sunt mult mai uniform distribuite pe întreg anul, iar examenul final este mult mai puţin important decât în universităţile româneşti. Sesiunea de aici nu este un fel de cheie a întregului semestru. Temele săptămânale sau bisăptămânale, eseurile dese sunt ingrediente obişnuite. Studenţii fac evaluări profesorilor la sfârşitul semestrului, cu ajutorul cărora se poate îmbunătăţi calitatea cursurilor. Desigur, există şi cursuri predate prost, şi pedagogi nu prea talentaţi, dar acest lucru este totuşi compensat de anvergura ştiinţifică a celor în cauză. Cu toate acestea, acele cursuri care se adresează unui număr foarte mare de studenţi, care sunt prin natura conţinutului lor foarte populare sau foarte elementare, sunt bine pregătite şi predate. În plus, există o mare flexibilitate a curriculumului, în aşa fel încât studenţii au libertatea să-şi aleagă o mare parte din cursuri şi să decidă ordinea în care iau cursurile obligatorii de care au nevoie pentru absolvire. Cred că cea mai surprinzătoare diferenţă pentru cineva care a făcut facultate (şi) în România este că aici nu se copiază. Supravegherea examenului e cel mai adesea o convenţie administrativă şi nici nu e nevoie de mai mult decât atât. Desigur, asta nu înseamnă că fiecare student este un munte de virtute, ci doar că trişatul la examen este privit prost şi în rândul studenţilor, nu numai în rândul examinatorilor. Pe de altă parte, ca undergraduate la MIT ai şansa să faci cercetare în domeniul în care eşti interesat. Există un program (UROP) la nivelul întregii universităţi care îţi permite să cercetezi o anumită temă, supervizat fiind de un profesor şi plătit de către universitate. E o ocazie foarte bună să te familiarizezi cu ce înseamnă cercetare într-un anumit domeniu, la o scară mai mică, desigur. Acest program şi altele similare funcţionează şi în timpul verii. Foarte mulţi studenţi îşi petrec vara fie participând în programe de cercetare de acest fel, fie lucrând ca interni la o companie. Ideea de a lua trei luni de repaus total nu este prea răspândită.
şanse oferite de MIT
- De ce schimbări crezi că e nevoie în învăţământul superior românesc?
- Nu m-aş încumeta să schiţez soluţii. Aş spune doar că, în Statele Unite, universităţile funcţionează într-un fel de simbioză cu societatea, astfel încât nu e clar de la început dacă poţi să transplantezi cu succes un organ dintr-o ţară în alta ca să funcţioneze. Admiterea pe bază de dosare funcţionează în Statele Unite. Funcţionează oare la fel de bine şi în România? Calificativele studenţilor de aici sunt private. Teoretic, niciun student nu ştie ce note ia un colg de curs, ci doar notele lui şi eventual pe unde se poziţionează în clasă. Dacă ar fi la fel şi în România, ar fi spre binele tuturor? E de presupus însă că există şi modele de organizare eficientă care pot fi transplantate cu succes. Eu am plecat din ţară dintr-o sumă de motive - întâi pentru că nu-mi plăcea facultatea la care eram şi voiam să îmi schimb domeniul, apoi pentru că mi s-a părut atractivă ideea de a fi student la o universitate precum MIT, dar şi pentru că auzisem de alţi oameni ca şi mine care au ajuns acolo. Exista şi un factor incontrolabil în tot acest proces. Admiterea din Romania în Statele Unite nu este un proces pur determinist. Nu poţi prevedea cine o să fie şi cine n-o să fie admis într-un anumit loc. Din acest punct de vedere, am fost într-o oarecare măsură un norocos, iar dacă credem într-un ghidaj transcendent, atunci s-ar spune că Dumnezeu mi-a făcut un cadou.

În SUA sau în România?
- Cum vezi lucrurile acum, la câţiva ani de la plecarea din România? Te-ai mai întoarce acasă?
- Mi-e greu să spun ce aş face. De când am plecat, nu m-am rupt cu totul de stările de lucruri româneşti. Mă interesează "chestiunile româneşti", citesc presa română, discut cu amicii români politica românească, votez la alegerile româneşti. Pe termen foarte scurt însă nu mă voi putea întoarce în ţară, dar nu am cum să ştiu ce se va întâmpla pe termen lung.
- Care sunt posibilităţile pe care le are acolo un student care termină studiile la MIT?
- Un absolvent al MIT nu are, de obicei, nicio problemă să îşi găsească o slujbă bună. Iar un absolvent foarte bun îşi găseşte o slujba foarte bună.
- Ce-ai vrea să faci la finalul studiilor?
- Există două tipuri de continuări - una academică, şi alta în economia reală. Impresia mea este că prima corespunde mai bine înclinaţiilor şi construcţiei mele. Rămâne de văzut cum se vor potrivi piesele în cariera mea.
- Cum sunt văzuţi românii în State, în general, şi în MIT, în particular?
- Din câte am apucat să văd în aceşti ani, românul în Statele Unite nu are nici o faimă bună, nici una proastă. Este, pur şi simplu, un străin îndepărtat ca oricare altul. Studentul român cred că are însă toate motivele să se simtă bine. Nimeni nu-i va spune nimic care să-l facă să se simtă prost. Există un fel de bună primire de la sine înţeleasă, cel puţin în mediile cu care am interacţionat eu.
- Ce l-ai sfătui pe un tânăr român care-şi doreşte să studieze în afara graniţelor României? Să plece, să nu plece?
- Să facă aşa cum simte că este mai bine pentru el însuşi. Nu cred că ar trebui să existe reţete în acest domeniu. Desigur că anumite cariere ştiinţifice, tehnice sau umaniste ar benefia mult de prezenţa temporară într-un loc privilegiat, fie că se numeşte MIT, Harvard sau altfel.