Lupta pentru putere poate dăuna performanţei

Ne uităm în clasamentele federaţiilor internaţionale şi vedem cum România se află sub locul 50 la majoritatea sporturilor de echipă. Acolo unde se cere performanţă. Singura excepţie, handbalul. Doar atât... Din păcate. În rest, voleiul şi baschetul nu au mai fost de mult prin prima ligă a Europei, la tenis am început să trăim din amintiri, în timp ce la ciclism nu am mai văzut de ani de zile un rutier care măcar să merite a

Aceste lucruri se petrec în contextul în care preşedinţii tuturor federaţiilor din România cer cu înverşunare schimbarea de generaţii şi spun că vor pune accentul pe copii şi pe juniori. Din păcate, oricât de bune le-ar fi intenţiile, aceştia riscă să rămână doar cu vorbele. Şi nu este vina lor. Totul porneşte de jos, de la iniţiere, de la primele antrenamente.

Este adevărat că cei mici nu mai au de mult timp exemple şi că mai toate meciurile au de partea lor câte un scandal legat de arbitri sau adversari.

Fairplay-ul a dispărut treptat, iar locul său a fost luat de declaraţii răutăcioase. Cei mici vin şi participă la competiţii pe care nici ei nu ştiu dacă acestea sunt sau nu cele la care trebuie să se întreacă. Şi spun acest lucru deoarece, mulţi antrenori, de la aproape toate disciplinele în care sunt angrenaţi copiii, încep prin a fi „însetaţi” de rezultat.

Toţi sau aproape toţi vor să ajungă atât de aproape de o posibilă medalie şi un loc mai sus în ierarhie, încât uită un lucru esenţial: vârsta. Nu de multe ori am auzit de cazuri în care jucători de 14 şi de 16 ani erau folosiţi la o altă categorie de vârstă, mai mică, tocmai pentru a putea ca echipa la care sunt legitimaţi să iasă câştigătoare.

Mulţi antrenori au constatat că, la întrecerile rezervate categoriei „mini“, anumite formaţii au rezultate şi selecţii de excepţie. După un an, maximum doi, aceşti sportivi dispăreau. Sau, dacă mai rămâneau în sistem, ajungeau direct la juniori doi, sărind cei doi ani obligatorii de juniori trei.

Veţi spune că evoluţiile lor erau atât de bune, iar jucătorii talentaţi încât au meritat să fie la un nivel superior. Iar dacă au fost acolo şi dacă au arătat că au o astfel de valoare unde au dispărut acum? Practica cu „furatul căciulii” nu este o noutate, iar acest lucru nu ne aduce cu nimic mai în faţă. Din contră.

În aceste condiţii, promisiunile unor noi generaţii rămân vorbe în vânt. Şi, din păcate, partea proastă este aceea că lumea acuză tot preşedinţii de federaţii. Nimeni nu priveşte şi nu se uită în secţiile de juniori, acolo unde problemele sunt destul de mari. Lipsa banilor, în această perioadă de criză, duce şi la destrămarea multor astfel de echipe sau la pierderea altor jucători.
Apariţia cluburilor particulare a ajuns să fie, uneori, un succes.

Elev fiind, viitorul performer deprinde tainele şcolii alergării încă din clasele primare. Iar primul contact cu sportul de performanţă este profesorul de educaţie fizică. Din păcate sunt situaţii în care cei mici nu au o experienţă tocmai plăcută pe băncile şcolii cu aceşti profesori. Fie din lipsa de idei a dascălului, fie din lipsa bazei materiale a şcolilor şi, nu în ultimul rând, din lipsa prezenţei la ore a elevului.